Vă miraţi, probabil, ca şi mine, de felul în care ne vorbesc cei care ne-au cerut voturile în aceste zile. Aceşti oameni conving mase de electori, vorbele lor seduc sute de mii de minţi. Poţi spune "aşa vorbe, aşa minţi" şi poţi trece mai departe în singurătatea ta tot mai greu de spart, dar nu asta trebuie să faci. Trebuie să te întrebi de ce. Cum se poate ca aceste discursuri să seducă? Răspunsul meu stă într-o poveste, veche de cînd lumea.

Acum aproape două mii de ani, Domitius Afer, orator celebru al Romei, admirator al clasicului Cicero, s-a trezit că pledoaria-i din faţa centumvirilor este întreruptă de strigăte violente. Domitius, al cărui fel de oratorie era calm şi grav, argumentat şi erudit, s-a oprit nedumerit. Urletele au încetat şi ele. Domitius a reînceput să vorbească, strigătele au erupt cu o violenţă încă şi mai mare. Domitius se opreşte din nou, de data asta consternat. Zbieretele amuţesc. Domitius Afer îşi reia pentru a treia oară pledoaria şi strigătele se revarsă încă şi mai amplificate. Atunci, Domitius Afer, cu aerul că a înţeles, se interesează împotriva cui pledează. I s-a spus numele lui Larcius Licinius, avocat de mare succes, cunoscut pentru obiceiul său cu totul original de a cumpăra pe trei sesterţi lăudători, oameni care veneau în for şi strigau în favoarea sa. Aflînd numele adversarului său şi văzînd cum masa cumpărată copleşeşte auditoriul inocent, la rîndu-i stupefiat de gălăgia galeriei tocmite, Afer a spus: "Centumviri, arta noastră s-a sfîrşit!". Se sfîrşise o epocă în oratoria publică. De-acum înainte, ceea ce va conta nu va mai fi logica argumentaţiei, persuasiunea tonului, starea pe care o induce în auditoriu discursul rostit. De-acum înainte, vor conta vocile susţinătorilor plătiţi, care vor face auditoriul să pară cucerit. Căci rostul principal al lăudătorilor nu e acela de a impresiona vreun juriu sau judecător şi