SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În 1974, redacţia la care tocmai fusesem angajat a trimis la Brăila un cadrist cu o sarcină de detectiv: să afle, chestionând discret vecinii din cartier şi nişte neamuri îndepărtate, dacă eram evreu.
Efectul acestei descinderi, cu un subtil caracter antisemit, a fost că vecinii şi rudele în cauză au început la rându-le să se întrebe de ce se întreba oare omul ăla dacă eram evreu. Şi au conchis că, probabil, eram. Un al doilea efect a fost că, aflând ce pusese la cale conducerea redacţiei, m-am întrebat, la rându-mi, de ce o făcuse. Şi m-am privit şi mai critic decât până atunci în oglindă. A existat şi un al treilea efect: am întrebat-o pe mama dacă şi ea credea că am faţă de evreu. Iar dacă da, ce motive ar fi mocnit în familie în acest sens.
Apoi, efectele s-au înlănţuit: am descoperit că jumătatea dinspre tată a familiei era de stirpe armânească, iar cea dinspre mamă curat românească, fără nici o genă de peste graniţi. Am mai descoperit că nu-i suficient ce gândeşti tu despre alcătuirea ta dacă lumea are nişte tipare, cu care nu te potriveşti. Normal, am conştientizat situaţia, cu toate consecinţele ei, şi mi-am clarificat poziţia faţă de evreime. De fapt, nu mi-am clarificat-o, fiindcă nu aveam una, ci am început să simpatizez cu evreii. Era un răspuns al subconştientului la suspiciunile redacţiei, dar şi ale altora, despre care am aflat ulterior că au avut dintotdeauna unele rezerve în relaţia cu mine, pentru că mă credeau evreu.
Cu toate că m-am situat, de când am albit, în mijlocul unei neînţelegeri şi ar fi trebuit să mă lămuresc ce e aceea o faţă de evreu, nu ştiu nici acum ce e faţa de evreu. Toate astea m-au făcut să verific, pe pielea mea, de ce e antisemitismul o vastă nerozie. Mai bine-zis, un tip de contaminare cu ce-i mai rău în om.
Un fost coleg, care, ca
