Pentru mine, copil născut şi suficient crescut pe vremea lui Ceauşescu, orice fel de aparat, oricare maşinărie activată printr-o apăsare pe buton încă mai pare o minunăţie. Nu am uitat rîşniţa manuală din alamă, cred, a bunicului meu, pentru cafea, şi nici tocătorul de carne din metal cu manivelă. Cînd am primit, la nuntă, primul mixer producţie neaoşă, doar cu tel, nu am ştiut să-l folosesc. M-au marcat primele demonstraţii postrevoluţionare cu răzătoarea Borner, ce se întîmplau în plină stradă, undeva pe la Piaţa Unirii: aceasta nici măcar nu era mecanică, pur şi simplu, mergea mai uşor decît cele clasice şi producea felii subţiri şi de forme diverse. Însă ideea de inventivitate în domeniul gospodăresc era fascinantă în sine: oamenii se adunau ca la urs în jurul reprezentanţilor Borner, nu neapărat ca să cumpere, ci ca să poată exclama, într-un spirit decăzut galileian: "Şi totuşi se mişcă!".

După răzătoarea Borner au urmat, în aceeaşi zonă, demonstraţiile cu substanţele-minune curăţătoare de covoare. Ochii fascinaţi ai viitorilor contractori de credite pentru consum, în masă, urmăreau, într-o admiraţie hipnotică, cum din gri carpeta devine albă...

Toate aceste etape intermediare (dublate de persuasivul şi omniprezentul teleshopping) au fost urmate, în cele din urmă, şi de salvatoarea fază a butoanelor: blendere, shakere, mixere, storcătoare, filtre, expresoare, toastere, fripteuse au venit tare din spate, demonstrîndu-ne, concret, că vremea vechii rîşniţe a trecut categoric. Acum, să ai o bucătărie mecanizată e floare la ureche: contează cel mult cărei generaţii îi aparţin ustensilele şi dacă ai ţinut pasul cu ultimele apariţii. Nici maşina de spălat vase şi cea de făcut pîine nu mai sînt mare scofală.

Maşina de făcut sarmale, prezentă la Carrefour anul acesta, ca obiect al unor demonstraţii promoţionale, a stîrnit însă comentarii. În primu