Cea mai recentă carte a lui George Banu, „Spatele omului – pictură şi teatru", este o fină analiză estetică a imaginii. Apărut de curând în librării, în traducerea Ilenei Littera, volumul omului de teatru George Banu este un discurs analitic, filosofic, literar şi de critică de artă, în egală măsură, şi poate fi citit aproape ca un roman. Relaţia operei de artă sau a actorului cu spectatorul este o mai veche preocupare a autorului.

Ca şi decriptarea modalităţilor contemporane de transmitere a ideilor şi emoţiilor de la un autor către publicul său prin intermediul interpretului sau al imaginii scenice.

De data aceasta, pornind de la picturile în care personajele sunt prezentate din spate, criticul realizează o decodare a imaginilor din punct de vedere filosofic şi estetic, identificând poziţia frontală, obişnuită în toate artele şi mai ales în teatru, de la începuturile lor, cu un enunţ, iar prezentarea din spate cu o metaforă.

Ideea clasică a comunicării prin intermediul figurii, a privirii a fost, la un moment dat înlocuită cu refuzul personajului, în teatru, sau al pictorului de a „face faţă” privitorului.

Curiozităţi, dorinţe şi ipoteze

Rezultatul, trezirea curiozităţii, a dorinţei de a afla ce este ascuns. Supoziţiile, ipotezele iau locul certitudinii.  Această situaţie generează metafora, considerată, mai ales în epoca modernă, inferioară  conceptului. O altă consecinţă a renunţării la frontalitate este plusul de expresivitate generat de mişcare.

Autorul urmăreşte ideea de-a lungul istoriei artei, fără a încerca o explicaţie cu adevărat istorică, plasând apariţia personajelor care întorc spatele privitorului în timpul Renaşterii.

Ferestrele prin care pictorii încercau să surprindă continuitatea spaţiului permiteau pictarea unor scene secundare, dincolo de subiectu