„Trei surori” de A.P. Cehov, în regia lui Tompa Gábor, recenta premieră, confirmă toate zvonurile bune. La Teatrul Maghiar de Stat Cluj, probabil cel mai bun din ţară, performanţa ţine de amplitudinea ambiţiilor acoperite de talent. Intrarea celor trei surori în scenă dă un semnal puternic: trei femei tinere, frumoase, vitale, folosesc statuia supradimensionată a tatălui lor, generalul decedat în urmă cu un an, drept cuier pentru haine; prin geamul care separă scena de culise se văd militarii grupul generator de conflict.

Ele îşi scot rapid mantiile negre de doliu, gata să intre cu trup şi suflet în petrecerea aniversară: munca, Moscova, dragostea, cuvintele se repetă în contexte diferite, promisiuni ale unui viitor care dacă nu va fi fericit, va fi măcar vesel.

Falimentul sperantei

În spectacolul lui Tompa Gábor, personajele îşi ţes destinul la vedere, falimentul speranţei e determinat de neputinţa de a face faţă propriei idei despre fericire. Respiraţia spectacolului este atât de intensă, pentru că pune în scenă participarea tuturor la nefericirea fiecăruia.

Este evident de la primul cuvânt rostit aspru, de la prima mişcare bruscă, că, spre deosebire de ceilalţi, acest căpitan Solionâi (Bíró József), nu face nici un efort ca să fie drăguţ, că îl enervează toţi oamenii drăguţi – din punctul lui de vedere nişte palavragii – şi că îl va îndepărta pe cel mai enervant dintre toţi, rivalul său Tuzenbach (Bodolai Balázs), un idealist înaripat şi un pieton împiedicat.

Îl îndepărtează, împuşcându-l în duel. Moartea, cruzimea, brutalitatea calcă în picioare dantelele bunei cuviinţe, ale viselor despre muncă şi iubirea împărtăşită şi, mai teribilă decât toate, se instalează indiferenţa, acceptarea inacceptabilului, aşa cum le tot spune fidelul medic Cebutâkin (Dengyel Iván).

Hatházi András j