Moartea lui Constantin Ticu Dumitrescu nu a adus dupa sine doar o disparitie fizica. Mai mult decit atit, a proclamat, probabil, stingerea unei stirpe de oameni care, umiliti si torturati, au traversat puscariile comuniste, raminind, in mod miraculos, in viata. In viata si in deplina dimensiune a unei demnitati nestirbite de nimeni si de nimic. Este evaziv si viclean sa spunem ca, asemeni multor altora, Constantin Ticu Dumitrescu a fost o victima a Istoriei. E prea general si scuzabil. Au pus umarul la schilodirea lui si a celorlalti detinuti politici, oameni dintre noi. Pe unii dintre ei ii stim, pe altii nu. Dar, si intr-un caz, si in celalalt, nu revansa si razbunarea au fost in discutie, ci pur si simplu, sugestia de a face un pas inapoi, data celor care au contribuit esential la instaurarea regimului de teroare si represiune sociala din anii comunismului.

Moartea lui Constantin Ticu Dumitrescu aduce dupa sine si disparitia unui mare caracter. Sint atit de rare "caracterele", daramite marile "caractere". Caci trebuie sa ai caracter ca sa vorbesti despre atrocitatile trecutului. Despre comunism, Securitate... Apoi sa propui lustratia... Chestiuni inca periculoase chiar si acum, la 19 ani de la Revolutie. De aceea - si asta nu trebuie sa ne mire deloc - Constantin Ticu Dumitrescu a fost tocat marunt de toata presa de orientare peremista. S-a invocat lipsa dosarului sau din arhive si ca nu si-a lamurit public, pe baza de documente, relatia sa cu Securitatea. Apoi si-a publicat o carte de memorii, blindata de documente si facsimiluri din dosarul sau, dar degeaba, treaba asta n-a mai interesat pe nimeni. Cind ti-e frica de cineva, cel mai bine e sa-l stigmatizezi chiar si dupa moarte.

Alaturi de Corneliu Coposu si de alte mii de luptatori pentru adevar, Constantin Ticu Dumitrescu reprezinta formula tare a unui popor care, nepasator, nu s-a evalua