Parisul, marele Paris, a devenit mic. Prea mic pentru puzderia de oameni pe care îi adăposteşte. Strada e apoplectică, metrourile agonizează, magazinele sînt în pragul exploziei. Nu se mai poate deosebi între turişti şi localnici. Localnicii, stingheri în invazia planetară cu care se confruntă, au căpătat ei înşişi un halou de dezrădăcinare, o notă de indistincţie. Sînt turişti în propria lor ogradă. Îmi amintesc de o carte poştală trimisă, cu ani în urmă, de Cioran lui Constantin Noica: "Mă uit în jurul meu în metrou şi îmi dau seama că sînt singurul francez din vagon...". Care va să zică povestea e veche. Îi rog pe profeţii satului global şi pe atleţii multiculturalismului să nu mă judece pripit. Nu vreau nici să combat imigraţia, nici să glosez, apocaliptic, pe tema iminentului Babilon al zilei de mîine. Constat, doar, existenţa unui fenomen şi cred că e vorba de un fenomen caracteristic "postmodernităţii". Înainte de a stabili dacă ceea ce se întîmplă e bine sau rău, trebuie să observăm că ceea ce se întîmplă se întîmplă, şi anume după un traseu inevitabil. Rezultatul are hazul şi necazul lui, farmecul lui policrom şi împestriţarea lui dizolvantă.

Parisul, ca şi alte metropole impozante ale lumii de azi, e un conglomerat de universalitate. Găseşti de toate în pîntecul lui. E o imensă salată geografică, sociologică, antropologică: Africa, Extremul Orient, Orientul Apropiat, Estul european, elite glamoroase şi declasaţi putrezi, excentrici aroganţi şi funcţionari fără chip, inerţii tradiţionale şi experimente acute. Tot mai greu de găsit în acest iureş al diversităţii e Parisul însuşi. Nu-l identifici decît dacă te plimbi prin spaţiul propriilor tale amintiri şi referinţe. Parisul rămîne încă tot ceea ce ştim despre Paris. Nu chipul lui actual, ci urma lui în memoria noastră. "Un oraş ocupat!" - spun unii. "Un oraş dez-mărginit" - ai putea replica. Dar n