Să îl observi pe Ilie Balaci jucând a reprezentat şi va reprezenta în mod cert o plăcere, indiferent de vârsta acestuia şi de ocazie. Personal, nu l-am văzut decât o singură dată în carne şi oase pe terenul de joc, la un meci Old Boys între Craiova Maxima şi Rapid 1970, când conducerea de atunci a Ştiinţei a sărbătorit cei douăzeci de ani de la semifinala UEFA cu Benfica.
La încălzire, acesta a şutat din afara careului, fără avânt şi fără să se concentreze prea mult. Mingea s-a dus în vinclu, iar Lung senior a putut doar să admire frumuseţea momentului şi a execuţiei. Publicul a explodat în aplauze şi urale, iar cei care l-au zărit la lucru în vremurile bune nu au ezitat să exclame că „există doar un singur Dumnezeu şi un singur Ilie Balaci în lume“.
A trecut timpul de atunci, însă Balaci a rămas acelaşi om de care mingea s-a îndrăgostit la prima vedere. Mai greu a fost însă pentru „Prinţul din Bănie“ să controleze acea relaţie tumultuoasă al cărei final, poate şi din cauza patosului prea mare, a fost atât de dramatic.
Citeam zilele trecute într-un ziar bucureştean un interviu al acestuia. Balaci afirma fără să stea pe gânduri că mereu i-a plăcut faima şi să se facă respectat. Nu ştiu dacă altundeva în afară de Craiova a simţit că are toate acestea, dar în mod sigur Ilie rămâne un simbol în istoria alb-albastră, un om care a avut oraşul la picioare, o persoană pe care fotbalul l-a iubit până la distrugere. Şi asta, pentru că orice nestemată preferi să o sfărâmi decât să ţi se ia sau să o laşi să se mai bucure şi altcineva de ea.
Ce ar trebui să înveţe echipa Universităţii de astăzi de la inegalabilul Ilie Balaci? Să ia câte puţin din tupeul său de mare fotbalist, din ambiţia oltenească, din iubirea pentru balonul rotund. Să realizeze că „Marele Blond“ şi-a trăit visul, deşi viaţa nu i-a oferit norocul pe care l-ar fi meritat.
Să înţeleagă Flo
