În Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiei (ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 566 p.), iniţial o teză doctorală susţinută la Sorbona în 1972, Neagu Djuvara – singurul nostru teoretician de anvergură al istoriei, încă în viaţă – propune pentru conceptul de civilizaţie o definiţie pe cît de laxă, pe atît de utilă. Ar fi vorba de civilizaţii atunci cînd ne referim la „culturile care: 1. au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au apărut, îmbrăţişînd mai multe etnii sau mai multe state organizate; 2. au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe şi care, 3. dezvoltîndu-se în general pe o durată de peste două mii de ani, au trecut prin fazele aceleiaşi scheme de evoluţie politică“. Este clar de la bun început că, pentru a accepta că o asemenea definiţie are acoperire în realitate, trebuie să mijeşti puţin ochii şi să iei distanţă faţă de tabloul ansamblului istoriei omeneşti, identificînd subiecţii cu alte instrumente de măsură decît cu cele ale exactităţii. Amploarea în timp şi în spaţiu a unei civilizaţii nu te poate decît îndepărta de la pretenţia de rigoare ştiinţifică pe care, din cînd în cînd, atît discursul istoric propriu-zis, cît şi cel desfăşurat în marginea istoriografiei – cu pretenţii de reflecţie teoretic-metodologică – au mai etalat-o. Sîntem în plină estimare intuitivă, bazată pe o inventariere lacunară a faptelor istorice (evenimente, procese, actori, cauzalităţi şi consecinţe), unde uneltele şi măsurătorile la care recurge specialistul diferă radical de cele ale arheologului care recoltează cioburi şi monede, fragmente de zid ori morminte, de cele ale desfoliatorului de fonduri arhivistice sau de cele ale monografului care reface o imagine de ansamblu cu o cît mai mare acurateţe, pornind de la toate detaliile de prin studiile de amănunt