„N-am fost eroul unei clipe de entuziasm, ci omul care, de-a lungul a mii de zile de temniţă şi anchete, a rămas dîrz şi demn în faţa tuturor încercărilor şi metodelor de anchetare, umilinţă sau compromitere. [...] N-am avut tinereţe, însă am dobîndit cel mai paradoxal titlu de nobleţe din istoria umanităţii, cel de deţinut politic.“ Cu aceste cuvinte îşi prefaţează Constantin Ticu Dumitrescu cele trei volume apărute în această primăvară la Editura Polirom, sub titlul Mărturie şi document, tulburătoare şi de neocolit mărturie a umilinţelor şi a torturilor îndurate în ani grei de anchete şi de prizonierat în temniţele comuniste. Fost preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici (înfiinţată imediat după decembrie 1989), iniţiator al Legii deconspirării Securităţii, Ticu Dumitrescu a refuzat de-a lungul întregii sale vieţi să trăiască în genunchi, alegînd să lupte împotriva abuzurilor şi a nedreptăţilor, şi înainte, şi după 1989. A fost, altfel spus, un om de acţiune cum puţini alţii sînt, care nu a acceptat niciodată că se poate trăi călăuzit de vechea zicere „capul plecat sabia nu-l taie“. Autentic simbol al luptei împotriva totalitarismului, Ticu Dumitrescu a ştiut că pentru a denunţa şi a condamna monstruoasa dictatură comunistă e nevoie de ceva mai mult decît de retorica găunoasă a vitejilor apăruţi după război. E nevoie de legi, de instituţii şi, mai ales, de separarea puterilor în stat. Dar dispariţia lui Ticu Dumitrescu, figură proeminentă a rezistenţei anticomuniste, readuce în prim-plan incapacitatea societăţii româneşti de a-şi asuma şi de a-şi depăşi istoria, cuantificabilă în eşecurile cîtorva dintre cele mai legitime iniţiative postdecembriste de care se leagă numele fostului preşedinte al AFDPR (cum sînt Legea privind deconspirarea Securităţii sau Legea de funcţionare a CNSAS) şi reactualizează o serie de întrebări la care generaţiile tinere