Când a pus diagnosticul - „Celula valahă nu rezistă“ - , Titu Maiorescu s-a referit la ţesutul moale al românului, la adaptabilitatea lui fără margini, la strategiile de acomodare care nu-i prisosesc, deşi riscă uneori să-i facă mai mult rău decât bine.

Când a avertizat că „Traducerile omoară în noi duhul naţional“, Mihail Kogălniceanu s-a aşezat de-a curmezişul importurilor literare neselective. Ei bine, încerc să-mi închipui ce reacţie ar fi avut Maiorescu şi Kogălniceanu în faţa apetitului pentru imitaţie pe care-l manifestă urmaşii lor de aproape două decenii încoace. Fiindcă, nu ştiu dacă aţi observat, dar românul mimetic e un derivat al istoriei de care nu se mai poate face abstracţie. Sloganul lui - „Imit, deci exist“ - anulează tocmai ceea ce preţuiau fondatorul „Junimii“ şi arhitectul „Daciei literare“: orgoliul originalităţii, forţa de-a crea cu propria minte şi cu propriul har, inspiraţia, semeţia creatoare.

Imitaţia presupune o preluare mecanică, fără filtru, otova. România stă bine la acest capitol - printre altele, fiindcă şi-a luat măsuri din vreme. În chiar primul an de libertate, în vara lui 1990, postul naţional de televiziune a organizat un concurs de imitat vedete. Competitorii erau copii între 6 şi 12 ani, dresaţi să se îmbrace, să gesticuleze şi să se mişte ca Michael Jackson, Madonna sau Prince. Emisiunea a avut succes, părinţii concurenţilor s-au umflat în pene şi nimeni n-a vrut să observe nefirescul situaţiei. Un ţânc de câţiva ani făcea piruete şi se prindea cu mâna de zona ruşinoasă, cum văzuse în „Billie Jean“. O fată de clasa a treia, cu părul prins la ceafă şi chipul tencuit cu un strat gros de fard, şerpuia lasciv, împingând sub ochii publicului aluzia unui decolteu. Nişte elevi zglobii deprindeau unul dintre cele mai nefolositoare (şi totodată răspândite) meşteşuguri ale tranziţiei: maimuţăreala, xeroxul compor