Sînt un fan declarat al Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Braşov (ajuns, anul acesta, la a XX-a ediţie), pentru relaxarea programului şi pentru matematica de bună calitate a selecţiei, ambele semănînd cu liderul Teatrului „Sică Alexandrescu“ şi cu directorul evenimentului, regizorul Claudiu Goga. Nu spun că investiţia de energie e fără de cusur, ci că, între avalanşa de oferte gen Sibiu, ţinînd vreo patruzeci şi opt de ore pe zi, în care receptorul care ia lucrurile prea în serios mai mult „munceşte decît gîndeşte“ şi timpul de reflecţie asupra festivalului ca un corp coerent, de urmărit în integralitate lui, lăsînd fizic spectatorului timpul de a cugeta, prefer varianta din urmă. Oricum, capacitatea de concentrare e fracturată după modelul civilizaţiei videoclip: uitaţi-vă nu neapărat la spectatorul anonim, cît la cel profesionalizat, om de teatru aşadar, cum mai dă el celularul „pe silenţios“ şi bate de zor SMS-uri în timpul spectacolelor, ori mai trage cu ochiul la „cît e ceasul“, schimbînd echilibrul luminii dintre scenă şi sală. Revirimentul spectacolului politic Anul acesta, la Braşov, din cele ce am văzut, două teme mi s-au părut a se contura, anunţînd, sper, serii spectaculare în viitorul apropiat. Cea dintîi pare a ţine de un posibil reviriment al spectacolului politic, deocamdată în varianta „documentului“. Pe scena braşoveană am urmărit două astfel de propuneri: Rock’n Roll, după Tom Stoppard, în regia lui Andrei Şerban şi a Danei Dima, şi Complexul România, după Mihaela Michailov, în regia Alexandrei Badea. Dubletul a fost evident, însă, în defavoarea spectacolului de la Naţionalul bucureştean, nu doar pentru că Alexandra Badea mi se pare un regizor destul de modest dotat pentru încercările pe care şi le propune. Pesemne, pentru a vorbi despre lucrurile dure ale imediatului istoric din Europa de Est îţi trebuie o serioasă documentare