Oameni bolnavi, oameni singuri, oameni trişti. După o zi grea, urmează alta, la fel de grea, dar ei nu-şi pierd speranţa că poate, într-o zi, va fi mai bine. Că, poate, cineva le va deschide uşa sau le va întinde o mână de ajutor. Că Moş Crăciun există...
Într-un apartament de la ultimul etaj, Ileana supraveghează cratiţa de pe foc, în care fierbe o bucată de os pentru Manti, câinele care continuă să latre dincolo de uşa sufrageriei. Se sprijină într-o cârjă, încercând să se strecoare printre masă şi aragaz. Acum e singură, mama sa a ieşit să cumpere ceva. Nici cealaltă soră cu care stă în apartament nu este acasă. „Mai am un frate, care e internat la Poiana Mare. A avut probleme de când era mic. Tata a murit acum trei ani“, spune fata neutru. În martie împlineşte 29 de ani. La câteva luni după ce s-a născut, au apărut problemele. A fost de câteva ori la băi, la tratament şi acum reuşeşte să se deplaseze singură. Handicapul însă a rămas. În felul ei, de tratamente şi fizioterapie nici nu-şi pune problema. „Nu am bani să dau pe medicamente şi nici nu ştiu să umblu eu toată Craiova, ca să zic aşa“. Ca să se poată descurca, primeşte lunar de la stat... „două milioane şapte sute unşpe lei, ca să fiu exactă“. Mama sa, care îi este însoţitor, are un venit cu puţin peste trei sute de lei.
„Fac scrisori la fete“
Se ridică de pe scaun şi se-ntinde către aragaz, să oprească flacăra. „M-a lăsat mama să am grijă să nu dea-n foc oala“, spune în timp ce se suceşte în cârjă. Trupul îi tremură uşor, ca şi cum i-ar fi frig: „Nu mi-e rece, da’ aşa e felul meu, mai retras. Nu-mi place să vorbesc prea mult“. De altfel, nu prea are cu cine. „Eu am terminat şcoala, că n-am putut să fac decât opt clase. Am terminat la Numărul 8, de pe George Enescu, dacă ştiţi. Ultima dată m-am întâlnit cu un coleg în vară. Aşa... mai fac scrisori la nişte fete, una din Buc
