"...A nu se roşi la gândul a ceea ce este în sufletul omenesc", Lautréamont: Les Chants de Maldoror - motto-ul ales de Lydie Salvayre pentru ultima-i, excelentă, bizară carte: La Conférence de Cintegabelle, Editura Seuil, 1999. Carte complexă, indecidabilă, cum se spune, limpede şi obscură în acelaşi timp, cam imposibil de rezumat, mă voi servi "pour une fois" de prezentarea editorială: "Un bărbat, văduv de numai două luni, îşi propune să redea viaţă Artei Conversaţiei, după el grav ameninţată. Ce importanţă are că el însuşi se recomandă ca un personaj ridicol şi deopotrivă patetic, sau că doliul său îl întoarce mereu de la subiect, sau că proiectul său este himeric iar discursul derezonabil. Ceea ce interesează este al său gust imoderat pentru principiile ce regizează conversaţia şi, mai ales, a sa vigilenţă faţă de pericolele ce-i compromit practica. Rând pe rând muşcător, sarcastic, batjocoritor-vesel, grandilocvent, megaloman sau tandru, el va rosti în faţa unui public meduzat, un requiem punctat de axiome în care dispariţia soţiei şi moartea anunţată a conversaţiei se amestecă de o foarte stranie manieră."

Sunt texte despre care nu ştii bine ce să spui - dar în chiar aşteptarea acestui "bine" mai mult sau mai puţin fidel mesajului lor, există ceva nespus de fecund, o activare continuă a resorturilor gândirii. Până să te decizi într-un sens, în al doilea sau în al treilea, te iau gândurile şi te duc, uneori destul de departe, cu ele.

Un scânteietor, deloc lipsit de accente grave, ciudat - bătând pur şi simplu şi spre tragic - eseu despre arta franceză, eminamente franceză a conversaţiei. Pe cale de a se pierde. Spre nenorocirea noastră. Da şi nu, da-da şi nu, nu... Patetic în faţa unui auditoriu, ba curios, ba francamente stupid, conferenţiarul bate câmpii cu o extremă inteligenţă, cu savoare, cu dramatism. Elogiu al conv