După 22 decembrie 1989 am citit zeci de cărţi despre trecutul nostru comunist mai vechi sau mai apropiat. Cu speranţa de a înţelege resorturile şi mecanismele coşmarului trăit până în momentul fugii lui Nicolae Ceauşescu, am devorat istorii şi analize ale sistemului, datorate unor reputaţi specialişti de la noi şi de aiurea, preţioase mărturii ale unor opozanţi, supravieţuitori ai sistemului concentraţional, dar şi memorii ale unor foşti demnitari sau ale unor oameni care au crezut sincer în comunism. Din toate aceste cărţi am învăţat câte ceva, dar niciuna nu mi-a produs un şoc emoţional, nu m-a izbit drept în moalele capului precum Cu dinţii de lână. Jurnal 1978-1983, de Livius Ciocârlie.

Între 1980 şi 1984 am fost student al Universităţii din Timişoara, iar unul dintre profesorii mei de literatură franceză era chiar Livius Ciocârlie. Înalt, subţire, cu o figură intens spiritualizată, avea ceva din aerul veşnic dilematic sau poate doar vag şovăielnic, al lui Jean-Louis Trintignant. Nu privirea sticloasă a învingătorului ca la, să zicem, Alain Delon. Pe stradă sau pe holurile facultăţii părea veşnic scufundat în gânduri, dădea impresia că ne zăreşte în ultima secundă când răspundea la salut ducându-şi ceremonios mâna spre pălărie sau făcând un foarte discret semn din cap. Vorbea exact cât era necesar, răspundea strict la întrebările care i se puneau, ideea de a ieşi cu noi studenţii la o bere ni se părea din capul locului sortită eşecului aşa că, de teama ridicolului, am renunţat să ne-o mai punem. Nu era o sperietoare în privinţa notelor, dar pe mine, cel puţin, gândul că m-aş putea face de râs la examenele lui mă obliga să învăţ ca pentru puţine altele. Îl respectam, admiram inteligenţa abordărilor în cursurile sale (despre care, aflu din jurnal că nu era foarte entuziasmat), dar zidul dintre omul Livius Ciocârlie şi noi părea impenetrabil. După un sf