Diriguitor al uneia dintre revistele remarcabile ale provinciei noastre, Litere, realizată la Piteşti şi la Găieşti, una din vetrele criticii interbelicului, Tudor Cristea nu e doar un simplu "animator" al unui topos limitat. Aspectul de analist al fenomenului literar, cel mai reliefat pînă-n prezent din prestaţia d-sale ce mai conţine poezie şi proză, ni-l propune cu însuşiri demne de apreciere indiferent de situarea "marginală" de care are parte, nu o dată atîrnînd ca o greutate de piciorul exponenţilor săi. Inteligent, aerisit, e capabil de priviri generale, de regulă iuţi, deoarece nu insistă prea mult pe vreunul din subiectele ce le abordează. Îl citim cu plăcere în scurtele texte, frecvent incisive, axate pe actualitate, de pe prima şi de pe ultima pagină a Literelor. Însă d-sa apasă pe o mare diversitate de clape, "de la clasici la contemporani", aşa cum îşi intitulează ultimul volum, tentînd a reuni într-un buchet un şir de nume ce rareori se întîlnesc în cuprinsul aceluiaşi sumar, cînd nu e o istorie a literaturii, de la Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce la Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş, Mihail Gălăţanu. Plus cîţiva autori puţin cunoscuţi precum Nicolae Neagu, Dumitru Ungureanu, Marin Ioniţă, Eus. Platcu etc. Nu e totuşi prea mult? Mărturisim a nu fi auzit de unii dintre scriitorii de mică rezonanţă pe care-i introduce criticul, aşa că ne rămîne nădejdea că generozitatea d-sale nu încalcă "principiul măsurii", invocat în textul introductiv, parţial reprodus şi pe coperta a patra. Scuza (onorabilă) a lui Tudor Cristea ar putea fi ceea ce declară în acelaşi loc cum că scrie "fără parti-pris-uri zonale, dar şi fără complexe provinciale, conform încredinţării că nu există decît o singură literatură română, dar că ea se poate face (atunci cînd se face) oriunde". Să remarcăm mai întîi capacitatea d-sale de-a se rosti interesant asupra operelor incontestabil int