Încercam, nu demult, într-o cronică (apărută în România literară, nr. 22/ 6 iunie 2008) la noua ediţie a Originilor romantismului românesc, să perfectez un gen de colaborare între două viziuni critice aflate, dacă dăm crezare aparenţelor, la o distanţă ireconciliabilă. Aceea a inclementului proteguitor al autonomiei esteticului care este Harold Bloom şi aceea a celui mai lucid teoretician român al ultimelor decenii care este Paul Cornea. Construiam, printr-o analogie destul de netedă, un concept simetric celui anglo-saxon - anxietatea diferenţei - apt să funcţioneze, la nivelul imaginarului colectiv, în intervalul, valoric amorf, cuprins între anii 1780-1840. Pe o bază de selecţie alcătuite din nume, s-ar zice, fără greutate, ca Gheorghe Asachi, Iancu Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu, G. Peşacov, Ienache Gane, Daniil Scavinschi sau Vasile Fabian Bob, contaminările relaţionale, atunci când se produc, nu ţin de sfera ierarhică a mecanismelor canonice. Ci doar, în cel mai bun caz, de domeniul unei anume individualităţi gramaticale. E vorba, aşadar, în dauna influenţei, care e plină esteticeşte, de deosebire, care se arată completă numai sub raport exterior.
Nu bănuiam, scriind acestea, câte nuanţe, în plus sau în minus, vor adăuga observaţiilor mele conferinţele grupate de Paul Cornea sub titlul - şi el cu dus şi-ntors - Delimitări şi ipoteze. Cartea conţine opt secţiuni condensate nu cronologic sau zonal, ci, aşa cum stă bine oricărei lucrări de bibliografie obligatorie, tematic: Lumini şi "luminisme", Romantism, Statutul literaturii, Canonul, Istorie literară, Teoria lecturii, Comparatism şi Studii culturale. Nu sunt greu de recunoscut, printre aceşti itemi de interes, câteva dintre preocupările constante ale profesorului Cornea, comprimate însă, în contextul dat, la dimensiunile standard impuse de genul acesta având o circulaţie predominant academică. Cu
