Pentru destul de multe din filmele distinse cu Palme d'Or la Cannes în ultimul timp, am avut senzaţia că premiul a funcţionat compensatoriu, indicând temperaturi politice, supralicitând intenţii şi ideologii umanitariste. Filmul lui Laurent Cantet nu ignoră coordonatele unei teme cu impact social puternic, viaţa şcolarilor din arondismentul 20, o şcoală unde componenţa etnică se evidenţiază numaidecât, o şcoală unde elevii provin din familii cu o condiţie socială modestă şi un nivel cultural rarefiat. În aceste medii, violenţa ia naştere aproape firesc, frustrările se fac numaidecât simţite, şi nu numai la nivelul elevilor, ci şi la cel al colectivului de profesori care îşi văd efortul didactic inutil. Laurent Cantet porneşte de la o realitate care se oferă ca subiect mai degrabă documentarului, şi deloc întâmplător, filmul său va purta această amprentă de cineverité, cu dezbaterile în "cancelarie", cu desfăşurarea unor "lecţii", cu aparteurile de pe coridoare între colegi. Cele două planuri alternează şi regizorul face ca ele să se intersecteze, să intre chiar în conflict, fără ricoşeuri teziste, acele prefabricate mulaje educaţionale despre emanciparea elevului de culoare excepţional căruia un profesor inspirat îi valorifică excepţionalismul în spiritual democraţiei şi al egalităţii şanselor bla-bla. Mai există şi varianta oii negre pe punctul de a fi albită tot prin intervenţia inspirată a unui profesor cu vocaţie ca în Minţi periculoase (1995) al lui John Smith. Acolo presiunea mediului era decelabilă în reflexul mentalitar şi în cultura tribală a gangului, iar profesoara Louanne (Michelle Pfeiffer) găsea în poezia lui Bob Dylan transformată în muzică - Mr. Tambourine Man - punctul de inflexiune cu underground-ul, poezia ca orfism cultural servind îmblânzirii civilizaţionale a mediilor periferice anarhice. Eşecul în film nu era total, profesorul reuşea să scoată