Acum doi ani am avut onoarea să prefaţez o nouă ediţie (apărută în seria de Opere de la Editura Limes) a mustosului volum de evocări „Rotonda plopilor aprinşi“, de Valeriu Anania, numele de scriitor şi „haiduc“ al ÎPS Bartolomeu, mitropolitul Clujului. Sursa: Sorin Antonescu
La puţină vreme după aceea, am avut plăcerea de-a sălăşlui câteva zile în acel urdiniş de bărbăţie duhovnicească şi rânduială ortodoxă care este Mănăstirea Nicula. Acolo, într-o seară de taclale literare, „înaltul“ Anania a extras cu grijă şi taină dintr-un dulap metalic o legătură de foi, manuscrisul memoriilor sale. Încheiate în timpul stagiului din SUA, în 1974, ele au fost depozitate acolo într-un seif de doamna Patricia Pâslaru şi aduse în ţară în 2001 de episcopul Vasile Fluieraş, urmând a fi tipărite, spunea autorul, numai după moartea sa.
Lucrul mi s-a părut nepotrivit şi am cârtit în consecinţă. În ce mă priveşte, întotdeauna am fost de partea celor care-şi publică amintirile în timpul vieţii, precum, să zicem, Eugen Lovinescu sau Mircea Zaciu, tocmai pentru a putea răspunde atacurilor celor traşi prin aqua forte, a-şi înfrunta martorii, a se disculpa, contextualiza ş.a.m.d. Când ai un destin care te poartă din adolescenţa Frăţiilor de Cruce până în vecinătatea Patriarhului Justinian Marina şi la parohia din Detroit, trecând prin beciurile de tortură din Rahova, lagărul de la Tg.-Jiu, subteranele Ministerului de Interne, hrubele Jilavei şi Aiudului, fiind hărţuit toată viaţa nu doar în arcanele ierarhiilor ecleziale, ci şi de lumea literară obişnuită să diabolizeze patriotismul, identificându-l exclusiv cu legionarismul şi colaboraţionismul -, e nu doar limpede, ci şi imperios necesar să te aperi cu cartea pe masa prezentului, nu sub cifrul posterităţii.
Nu ştiu cât va fi contat mica mea revoltă de atunci, fapt este că Valeriu Anania îşi publică „Mem
