Prima întâlnire cu Angelin Preljocaj şi creaţia sa, petrecută la noi în ţară cu cincisprezece ani în urmă, la finalul programului La danse en voyage, a însemnat dragoste la prima vedere. Compoziţia sa coregrafică Lacrimi albe, dar mai ales cealaltă lucrare Noces a lui Stravinsky, ne-au dezvăluit un coregraf de o mare forţă şi originalitate, de o deosebită muzicalitate (piesa lui Stravinsky nu e deloc facilă muzical) şi de o bogată fantezie plastică, capabil să îmbrace în haina contemporaneităţii teme mai vechi, privite cu un ochi proaspăt. I-am urmărit apoi creaţia pe canalul TV Mezzo, în Romeo şi Julieta, Medeea, Parcul, Sărbătoarea primăverii, piese realizate cu propria companie sau cu dansatorii Operei din Paris, regăsind de fiecare dată acelaşi creator incitant prin propuneri, chiar dacă în cazul ultimei piese amintite am apreciat că nu a atins cotele valorice ale altor coregrafi, pe aceeaşi temă. Amintirea tuturor reuşitelor sale ne-a făcut să aşteptăm, cu nerăbdare, reîntâlnirea cu acest creator de dans contemporan francez, de origine albaneză, care a prezentat de curând la Bucureşti, în Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti, ultima sa creaţie, transpunerea binecunoscutului basm al Fraţilor Grimm, Albă ca Zăpada, în viziunea sa coregrafică.

Mirării exprimate de o serie de spectatori şi critici privind alegerea acestui subiect, mai ales a celor care i-au cunoscut îndeaproape preocupările din ultimii ani, şi anume cele două piese anterioare abstracte, Empty Moves şi Eldorado, în care se concentrase asupra cercetării formale a mişcării, le-a explicat că şi-a impus întoarcerea la naraţiune, la concreteţe, ca o constrângere asumată. Constrângerea impusă de folosirea unui text preexistent şi a unei muzici bine cunoscute (ce este drept, alegându-şi singur pasajele ce i s-au părut potrivite pentru fiecare scenă, din Simfoniile lui Gustav Mahler) şi, spr