Sunt autori care îşi cheamă exegeţii. Chemarea seamănă cu o apropiere desfăşurată pe baza unei afinităţi temperamentale, cu o atracţie în virtutea căreia un anumit gen de filozofi nu poate fi comentat decît de un anumit tip de cercetători. Ceea ce înseamnă că o exegeză de calitate, înainte de a cere o aplecare minuţioasă asupra literei operei, presupune o înrudire mentală cu făcătorul ei. Constaţi că un gînditor îţi seamănă şi simţi imboldul de a-i adînci cărţile. Mai mult, singurii filozofi pe care îi putem aprofunda sunt cei de care ne-am simţit legaţi printr-o spontană empatie omenească. În schimb, cînd afinitatea iniţială lipseşte, împreunarea minţii cercetătorului cu carnea operei autorului va fi precară. Vom asista la un efort exegetic care, desfăşurat sub silnicia oarbă a unei ambiţii auctoriale, va fi atins de sterilitate. Căci un comentariu e sterp cînd e făcut în lipsa unei elementare simpatii faţă de obiectul lui de studiu. Cazurile acestea nu-s rare. Sunt atîtea cărţi de analiză care au fost scrise din vanitate creatoare sau din orgoliu bibliografic şi de pe urma cărora nu a rămas nimic.

Mircea Flonta este un caz fericit. În lumea filozofiei româneşti, rolul de exeget al lui Wittgenstein i se potriveşte ca o mănuşă. E ca şi cum coerenţa şi logica minţii sale s-au înşurubat perfect în filetul cărţilor gînditorului austriac, rezultatul fiind o exegeză a cărei principală virtute este că-ţi inspiră încredere. Altfel spus, poţi fi sigur că, atunci cînd profesorul Flonta spune ceva despre Wittgenstein, afirmaţia sa are acoperire în substanţa operei. În al doilea rînd, Mircea Flonta este unul din acei rari exegeţi care nu caută, comentînd un gînditor, să-l deformeze după calapod propriu. Nu caută aşadar să-i imprime tiparul preferinţelor sale, făcîndu-l pe autor să fie un purtător de cuvînt al exegetului. În privinţa aceasta, Mircea Flonta are privi