Fără ele, ştim de mult, s-ar putea stăpîni universul, chiar din borta unei coji de nucă. Uneori, cu ele se poate lumina ciudat, încîntător, o lume de culori sumbre. Cu-aceste vise răvăşite, inegale, asupra cărora nu ai nici putere, nici control, dar care-ţi scriu, obligîndu-te să consimţi, poezia. Li se întîmplă suprarealiştilor, şi aproape tuturor celor care, trăind aceleaşi vremuri, stau în ochiul aceleiaşi furtuni.

Aşa privind lucrurile, un titlu ca Stăpîna viselor, antologia din Constantin Nisipeanu apărută la Editura pentru Literatură în '68, cu prefaţa lui MRP şi un portret de Jules Perahim, e o surpriză şi o capcană. O încercare de a trage, acoperitor, paravanul dragostei peste contururi mai complicate. Cum se obişnuieşte la bilanţuri, Miron Radu Paraschivescu prinde, în cuvîntul înainte, echilibrele înşelătoare ale omului şi ale versului. Înclinînd ceva-ceva spre Arghezi, şi biografic, făcînd, mai apăsat decît el, pasul compromisului, şi artistic, printr-un împrumut de construcţie a imaginii cu neputinţă de negat, Nisipeanu are, totuşi, în mînă, pensula cu care sfărîmă densităţile. Tot ce ar trebui să fie culoare, greutate, miez se transformă într-un borangic cu memorie, aproape invizibil, dar stîrnind, cînd cade, efectul întreg al corpului din care s-a extras.

Primul volum antologat e Cartea cu grimase, din 1933. Poezie de concentrări şi de clivaje, mizînd pe un şoc care devine autentic abia în volumele de mai tîrziu, cînd regizorul lui nu se mai preocupă de el. Pur argheziană, în Cartea cu grimase, e Ioana, povestea veche a intrării unei fete de la ţară în lumea cu pofte şi păcate. Versurile de sfîrşit aruncă vălul de perle peste smîrcuri: "De-atunci, Ioana, la toţi, seară de seară,/ Le-a fost cînd floare de jar, cînd nor, cînd vioară." Un joc. Un altul, joacă de sine, e Atavism: "Dacă e joc, opriţi jocul afurisit!/ Căci mă simt