Una din aventurile pe care ni le-am dorit cu toţii în adolescenţă, citind cărţile lui Karl May despre Africa, sau Copiii căpitanului Grant, a fost desigur să ajungem la Capul Verde, pe malul Atlanticului, străbătând continentul. Iată-mă deci cu o oarecare întârziere - (de câteva decenii...) - la Saint-Louis, aproape de graniţa cu Mauritania, împreună cu două minunate prietene, arhitecta Anca B. şi specialista în istorie africană Simona C. Dar nu străvechiul oraş colonial Saint Louis, cu arhitectura lui graţioasă, mi-a rămas definitiv în memorie, ci îndrăzneala de a străbate drumul către Dakar pe malul oceanului, în timpul refluxului, într-un Jeep alergat de valurile care refăceau, pe îndelete, în urmă, adâncimile populate de crabi, meduze şi, fără îndoială, duhuri ale apelor...

Nisipul dinaintea noastră fusese cu numai câteva minute înainte acoperit de spume, iar în urmă năvălea din nou genunea, ameninţătoare, peste care pluteau straturi de păsări în căutarea cadavrelor. Alţi curajoşi pe care i-am întâlnit încumetându-se să gonească pe acea netedă întindere (de fapt aflată mereu sub valuri, în afara celor două ore de amiază când durata drumului dintre Saint-Louis şi Dakar putea fi scurtată la jumătate datorită refluxului) i-am fi putut număra pe degetele unei mâini.

Aş putea scrie un scenariu de film despre acest drum, petrecut mai degrabă prin ocean decât pe malul oceanului, căci valurile ne acopereau maşina ca o palmă uriaşă care se îndura totuşi să se ridice, înainte de a strivi. Contrastul între văzduhul atât de albastru şi ameninţarea adâncurilor ameţitoare mi-a dat exact măsura vieţii pe care o trăim pe pământ: balans între noroc şi primejdie. Cu totul alt fel de primejdie decât cele descrise în cărţile lui Robert Kaplan (care au răspândit în ultimii ani clişeul "primejdiei Africii" - suprapopulaţie, criminalitate, boli, migraţii, drog