Este decembrie. Şi, de ceva vreme, Maestro, este secolul douăzeci şi unu. Ce ducem cu noi de colo, dincolo? Care e drumul? Cum putem să mergem mai departe fără să ştim ce e în urmă? Cine pe cine judecă? Alergăm umăr la umăr cu timpul şi vrem să ajungem primii, înaintea lui. Unde? Gîfîim. Gîndim sofisticat şi ne încurcăm în propriile trasee ca într-o junglă neprielnică. A elabora înseamnă şi a înţelege. A încerca, măcar, să tinzi spre esenţe. A fi preocupat de ordinea morală. Cui îi mai pasă? În această goană teribilă uităm complet să trăim. Să iubim. Să fim liberi. Şi, de cele mai multe ori, nici măcar nu ne dăm seama de asta. Compromisul este cel mai la îndemînă. Ne ispiteşte în fiecare ceas. Cedăm. Tot mai mulţi şi tot mai mult. Vîrtejul ne ia, ne ridică şi ne duce sus. Sus este în sus? Ce este asta "sus"? Amînăm mereu întîlnirea cu conştiinţa proprie. Ochii şi mintea şi sufletul tînjesc după altfel de acumulări, vanitatea împinge la contabilităţi de lumeşti fapte, succese, glorie, bani. Deşertăciune. Există momente în viaţă, experienţe, întîlniri - şanse, cu alte cuvinte - cînd cerurile se deschid şi ceaţa se ridică. Ceaţa din mine, din tine, din noi. Atunci, dăm cu ochii unii de ceilalţi. Atunci, ne vedem. Atunci, sîntem altfel. Nu ştiu dacă mai buni. Dar altfel. Fiecare. Sîntem liberi. Profund. Atunci, pentru o vreme, contează ce se petrece pe lumea asta dincolo de "eu" şi de "mine". Axul interior îşi îndreaptă cocoaşa şi redevine vertical. Atunci, e fabulos.
Este decembrie. 2008. E noapte. Nu ne-am despărţit de mult. Am văzut "Viaţă şi destin", spectacolul dumneavoastră după romanul lui Grossman, spectacol despre care am vorbit cîndva, cînd m-aţi invitat la Sankt Petersburg, cînd visam amîndoi să vină la Bucureşti. A sosit acum, la acest început de decembrie. De ce acum? Pentru că acum trebuia. Abia în seara asta am înţeles. Pentru că acum avem, p