Prin conul de umbră, cu fular la gât şi mănuşi groase, nasu-i precum un morcov demn de Cartea Recordurilor, cules dintr-o recoltă târzie, pare uriaş. Şi înfricoşător. Un pinguin cu un nas mare şi neprietenos.
Un pinguin care dansează şi împarte bomboane în stânga şi-n dreapta prichindeilor adunaţi în cortul din lumea piticilor unde zâne, elfi, pitici, moşi crăciuni, brazi şi căţei pufoşi prind viaţa odată cu studenţii care dau şi ei în mintea copiilor. Prichindeii se adună, se uită, se minunează, se sperie, se blochează. Se dau un pas înapoi sau se apropie. Să spună poezia pe care au învăţat-o cu bunica acasă sau să dea mâna cu zâna? Să primească bomboana sau întâi să citească o aprobare în privirea mamei? Să se lase pictaţi cu culori vii pe faţă sau să construiască un trenuleţ din lemn cu elfii? De undeva de prin cort apare pinguinul pregătit, îmbrăcat ferchezuit în costumul lui cu papion şi cu nasul lung şi portocaliu. Puştii se dau în spate imediat. "Pinguinii din Madagascar sunt mai simpatici. Pentru că sunt mai mici. Şi n-au nasu’ aşa lung", se aude din grupul de voci cristaline, care se încadrează perfect în decor. "Căţelul alb e mai drăguţ. Poate îmi dă o bomboană dacă dau mâna cu el. Dar oricum îmi dă, nu mami? Trebuie să spun şi o poezie?", continuă aceeaşi voce, căreia nu reuşesc să-i asociez vreun chip şi o culoare părului din mulţimea de copii adunată în faţa cortului, care deseori devine toată un singur glas, odată cu vreun gest mai amplu sau vreun cadou al personajelor. "Hai, stai cuminte, acolo în braţe la nenea pomu’ să-ţi fac o poză", se aude un tată fericit nevoie mare de odrasla sa, în timp ce se chinuie să-şi seteze telefonu’ pe "make pictures". "Aşa…stai, stai nu plânge… că n-am făcut încă poza... hai, Vlăduţ, stai la nenea în braţe că, uite, o să-ţi dea bomboane… facem o poză şi gata!" Copilul e încăpăţânat. Plânge gâtuit şi se