Privind la panoplia portretelor fostilor sefi ai Statului Major General, unul dintre consilierii americani de imagine din Ministerul Apararii (pe atunci Nationale) m-a intrebat prin 2002 ce parere am despre generalul Antonescu.
Deoarece in epoca era in floare scandalul adularii lui Antonescu ca erou national sau incriminarea lui drept criminal de razboi, am raspuns evaziv, spunand ca este un personaj controversat, asupra caruia doar timpul poate sa se pronunte. Americanul a fost insa mult mai transant, soptindu-mi ca, in opinia sa, ar trebui sa-l dam jos pe Antonescu de pe soclu pana intram in NATO, dupa care putem sa-l punem la loc. Chestii politice...
Intr-adevar, dupa intrarea Romaniei in NATO (2004) si in UE (2007), patimile nationaliste si istorice au revenit la o dimensiune decenta. Disputa privind rolul si pozitia istorica a generalului Ion Antonescu nu s-a transat, tragicul personaj beneficiind in continuare de aprigi sustinatori si acuzatori, dar dezbaterea a scapat de dimensiunea fundamentalist-emotionala din urma cu cativa ani. Pe cat de radicali sunt aparatorii si acuzatorii lui Ion Antonescu, pe atat de extreme au fost si trasaturile de caracter ale acestui militar pur sange, cum putini a avut armata romana in toata istoria sa: devotament total pentru tara si popor, cult nemasurat pentru onoarea militara, cinste, verticalitate si istorie, respect orb fata de lege, ordine, reguli si, nu in cele din urma, o credinta mesianica asupra rostului sau pe lume.
Cariera sa militara a fost sinuoasa, dar a marcat prezenta sa in momentele cheie ale istoriei militare romane din prima jumatate a secolului XX: a participat la reprimarea sangeroasa a taranilor rasculati la Galati, in 1907, ca sublocotenent de cavalerie, a primit "Virtutea militara" in al doilea razboi Balcanic din 1913, a fost planificatorul neobosit al marilor operatii m
