Povestea Elenei Farago şi moştenirea lăsată urmaşilor au devenit de-a lungul timpului lucruri care se constituie într-un prestigios tezaur pentru cei ce sunt copii sau adulţi deopotrivă.În Luna cadourilor, când spiritul Sărbătorilor şi mirajul poveştilor spuse sub brad inundă sufletul, am vrea ca măcar în seara din Ajunul Crăciunului să mai fim pentru o clipă copii. În căutarea locului ideal, călcam pragul camerei, rămase neschimbată, în care odinioară Elena Farago, cu dragoste în suflet, bătea la maşina de scris versuri care ne-au bucurat copilăria. Cercetăm cu privirea în stânga şi în dreapta. Într-un dulăpior, din pozele îngălbenite de vreme ne zâmbesc membrii familiei Farago. O cunoaştem pe Coco Farago, fiica Elenei Farago, pe fiul său Mihnea, pe soţul Francisc Farago. Pe alte rafturi descoperim suportul din care doamna Farago îşi umplea ţigaretele, dar şi cel de sugativă, radioul. Luăm loc cu emoţie pe unul dintre fotolii şi, cu ochii închişi, ascultăm povestea Elenei Farago, o poveste frumoasă, tristă uneori. Ne imaginăm că suntem în postura unuia dintre acei tineri, care, tremurând de emoţie, au intrat cu manuscrisul în buzunar, „să se spovedească poetei“. Nu aveam nici un manuscris, ci numai dorinţa de a pătrunde în lumea unei poveşti fascinante de viaţă.

Într-o lume minunată O locuinţă primitoare - e gândul ce străbate mintea. Apoi, altul retrăieşte momentul intrării în locuinţă, aflat în curtea Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“: „De cum păşeai pe scara principală a locuinţei poetei, un Apollo de ghips alb, cu o liră, te întâmpină. În interior, un birou, cu o maşină de scris, trăda preocupările poetei, directoare a Fundaţiei «Alexandru şi Aristia Aman». Altă încăpere, intimă, caldă, primitoare, te întâmpina, cu rafturi pline de cărţi alese. (...) În această începere, întinsă pe canapea, poeta fuma liniştit. Fumul inunda camera şi, în umbra cov