Cât de rele pot fi efectele crizei globale? Nimeni nu poate anticipa exact. Trecutul ne oferă, însă câteva indicii. În urmă cu aproape opt decenii, lumea s-a mai confruntat cu un cataclism economic similar. În anii nebuni care au precedat Marea Criză interbelică, Occidentul credea cu tărie că statul nu trebuie să intervină în economie. Piaţa liberă, neconstrânsă de reglementări, era sacrosantă. Nici măcar colapsul Bursei din New York, în octombrie 1929, nu a reuşit să schimbe această filosofie. Aflat în primul său an la Casa Albă, preşedintele Herbert Hoover era convins că lucrurile se vor rezolva de la sine. Că sistemul se va autoregla. Nu s-a întâmplat aşa. În următorii trei ani, bursa şi-a continuat prăbuşirea. La sfârşitul lui 1932, valoarea acţiunilor ajunsese la doar 20% din cea înregistrată în vara lui 1929. Această evoluţie catastrofală nu i-a ruinat numai pe investitorii individuali, care crezuseră că speculaţiile bursiere le vor spori economiile. La fel de grav afectat a fost şi sistemul bancar. Multe bănci investiseră în acţiuni, sau le acceptaseră drept garanţii în acordarea creditelor.

Acum, economiile populaţiei erau ameninţate. Panica a accelerat dezastrul. Administraţia Hoover a refuzat şi de data aceasta să intervină. Până în 1933, dintr-un total de 25.000 de bănci americane, 11.000 dăduseră faliment. Consecinţele au fost devastatoare. O anecdotă amară îi sfătuia pe americani să circule cu multă prudenţă pe Wall Street pentru a se putea feri de sinucigaşii care se aruncau pe fereastră.

Milioane de oameni şi-au pierdut peste noapte agoniseala de-o viaţă. Pe fondul sărăcirii abrupte a populaţiei şi al lipsei de încredere în economie, consumul s-a redus dramatic. Ceea ce a condus la o contracţie fără precedent a pieţelor de desfacere. În doar trei ani, producţia manufacturieră a scăzut în Statele Unite aproape la jumătate. Şomajul a e