Bucureşteanca Elena Pagu nu-i o pensionară oarecare: locuieşte în sectorul 3 al Capitalei, aleargă kilometri întregi în toate colţurile lumii şi colecţionează medalii.
Are 82 de ani şi nicio durere. Aleargă de trei ori pe săptămână, câte şapte kilometri de fiecare dată, iar în hol, deasupra frigiderului, îşi ţine medaliile câştigate la concursurile de atletism din întreaga lume. Nu-şi doreşte decât să o „bată“ pe Miriam Gordon, o atletă finlandeză cu un an mai mare.
A acceptat pe loc să-i apară povestea în ziar, cu două condiţii: să fim punctuali şi să-l menţionă m, printre rânduri, pe mentorul ei „spiritual şi material“, pe care nu-l dezvăluie la telefon. Batem palma şi ne prezentăm în Parcul Tineretului, locul întâlnirii. „Alo, doamna Pagu? Am ajuns!“ „Nu era vorba de 12.00? Nuuuu, rămăsese la 10.00... Ajung în cinci minute.“
„După unu’ care mi-a furat ceasul“
Apare, în trening şi adidaşi, cu fruntea transpirată, cu poze şi diplome la subraţ. „Am alergat o staţie pentru că autobuzul m-a lăsat mai departe. Nu suport să întârzâi, dar mi-a rămas în cap ora 12.00.
Se cunoaşte, dom’ne, că am îmbătrânit!“. Se cunoaşte doar din cutele care îi brăzdează obrajii şi care, spune doamna Pagu, le-a avut mai mereu, chiar dacă nu atât de accentuate cum sunt astăzi. Nimic altceva nu-i trădează cei 82 de ani. Vorbeşte tare, accentuând consoanele, aude din prima şi zice, pe şleau, cum o strigă în parc, cei mai tineri şi mai sedentari decât ea: „Vino încoa să te…“. „N-am timp, sunt grăbită“ - le răspunde mereu. O remarcă de genul „Ce grea e carnea de măgăriţă“ primeşte un „Dar aia de porc ce grea e!“, iar celor care o întreabă unde aleargă, le spune că „după unu’ care mi-a furat ceasul“. Toate câte i-a fost dat să audă la orele matinale de antrenament în Parcul IOR sunt adunate într-un caiet, „de amuzament“.
@N_
