Era o zi mohorata de decembrie, cu cer intunecat si aspre rabufniri de vant.

Copacii din cimitirul Bellu pareau fiinte scheletice, cu bratele ridicate spre cer a rugaciune de iertare. La ora aceea matinala, nu prea intalneai oameni vii, veniti la cei plecati in vesnicie. Ma indreptam, coplesita de durere, spre cripta in care sotul meu iubit isi dormea somnul cel fara de sfarsit, inceput nu cu mult timp in urma. Cand am cotit pe aleea care ma ducea spre destinatie, am simtit langa mine o prezenta vie, o atingere usoara, ca aripa unui inger. La inceput, n-am vazut nimic, din cauza lacrimilor care imi impaienjeneau ochii, dar treptat, am deslusit silueta unui caine a carui blana bej-aurie parca lumina tristetea locului. Mergea alaturi de mine, apoi o lua cu cativa pasi inainte, isi intorcea capul sa se asigure ca il urmez si asa am ajuns, curand, la mormant. Nu stiu de unde aparuse acel patruped, daca avea un nume, nu stiu daca avea un stapan sau era un caine de pripas. Eram prea cufundata in durerea mea, pentru a medita atunci la aceste intrebari. Am inceput sa ma ocup de mormant. Am aprins candela, lumanarile, apoi m-am asezat pe bancuta de la marginea criptei, pentru a ma reculege si a vorbi in gand cu sotul meu iubit, cu sufletul meu pereche, plecat in lumea de dincolo. Am simtit imediat o apasare usoara pe picior, iar cand m-am uitat in jos, am vazut un capsor bej auriu asezat gratios, pe o gheata, si doi ochi frumosi si umezi, aproape omenesti, privindu-ma cu infinita tristete si compasiune. Brusc, am avut senzatia ca nu mai sunt singura si parasita, ca exista un suflet cald langa mine, care desi nu ma cunoaste, imi impartaseste durerea. "Ce faci scumpule?", l-am intrebat. "Ai si tu pe cineva drag inmormantat aici?" Evident, nu avea cum sa-mi raspunda. Nu am indraznit sa-l ating, sa-l mangai, imi era teama ca as fi descoperit o silueta imateriala, o fi