Analiştii de pe micile ecrane nu-şi revin din uimire: „Cum? Se pretează politicienii la aşa ceva?“. De parcă n-ar şti răspunsul! Trocul pe faţă în alcătuirea noului executiv pare însă că îi deranjează chiar mai mult decât cel ascuns, din anii guvernării liberale. Simt, în zâmbetul mulţumit de pe chipul unor jurnalişti, voluptatea de a bălăcări, dar şi că sunt bine plătiţi pentru asta. Schimb canalul. „Zeitgeist“ – prima parte. Atentate teroriste, în 11 septembrie 2001? Aş! Demolare controlată! Blestemaţii de la CIA! Şi mai vor să ne pună şi microcipuri! E vreo legătură între diferitele variante plauzibile şi adevărul cuprins în secundele de zbor de când omul se aruncă în gol, căci nu mai suportă flăcările din WTC? Într-o zi, ne vor vinde ideea că erau manechine? Trec pe Realitatea. Tânăra reporteriţă se duce să se înscrie la facultate. În decembrie. Un preşedinte de universitate - pare septuagenar - ajunge de la „Vezi că eu fac chestia asta pentru tine, dar tu să îţi ţii guriţa“, trecând prin „Crezi că un om la nivelul meu s-ar preta la bani? Mie mi-ar plăcea să beau o cafea cu tine“, la superoferte: scutire de taxă, loc la cămin, un serviciu, dar şi o invitaţie la el acasă - „Va fi ce vrei tu. Tu eşti regina“. Îmi amintesc supărarea unei colege, la ieşirea dintr-un cabinet de la universitate: „Un porc! «Mai trebuie să îţi explic? Acum eşti măritată’». Şoapta alteia, înainte de a intra în examen, despre asistentul care o chemase acasă, cu o seară înainte. Nu se dusese. Îl ascultam cum o întrerupe nervos, după fiecare frază. Ea învăţase, se vedea, i-am înţeles lacrimile când a picat-o. Mă întrebam ce le va spune părinţilor şi dacă o vor crede. Aflasem din primul an de liceu că şcoala nu e un loc terapeutic, dar măcar profa de franceză mă lăsa să termin! Îmi punea o întrebare, îi povesteam îndelung (îmi plăcea franceza), iar mă întreba, iar îi răspundeam. Zâmbea: „Sta