Vineri seara, ma urc în taxi fara nici un gând, fara nici o destinatie prestabilita si-mi vine-n minte ca mi-a spus cineva aseara de Cuba Libre, cum ca ar fi distractie vineri seara acolo. L-am întrebat pe sofer daca a avut cereri catre Cuba Libre si mi-a raspuns afirmativ. Cuba Libre sa fie atunci. Vorbesc putin cu baietii de la poarta, apoi intru. Ma uit la ceas, e miezul noptii. Vineri e seara retro în Cuba, petrecaretii erau demult în priza pe ritmuri de „Coco Jambo”, „Buona sera seniorina”, „We will rock you”, „Life is life”, etc.

Ma aşez la o masa si studiez „terenul”, nefiind înca familiarizata cu locul si oamenii. În fata mea, putin la dreapta, e barul, poate prea lung pentru cele doua persoane aplecate peste tejghea. Undeva în spatele meu e ringul de dans, nici prea strâmt dar nici prea larg pentru numarul de petrecareti prezenti în mijlocul lui. Toate mesele sunt ocupate, majoritatea cu haine si genti, oamenii preferând sa danseze. Am observat ca se poarta tricourile strâmte la baieti: din zece, câti am numarat, sase se umflau în tricouri, mai-mai sa puste. si daca e sa mai fac niste statistici partiale am mai numarat asa: trei fete din zece aveau decolteu, una din zece avea fusta, sase din zece erau spatele gol, si din alte zece, niciuna care sa-si fi pastrat culoarea naturala a parului.

Nestiutoare fiind, o intreb pe sefa de sala câte ceva despre starea discotecii, patronul nefiind prezent. „De ceva timp nu s-a mai schimbat nimic în Cuba Libre, cu toate acestea, lumea continua sa vina, mai ales vineri, când e seara retro. Speram sa renovam discoteca cât de curând.” În concluzie, Cuba Libre nu a murit, lumea continua sa vina aici pentru a se bucura de noptile albe de vineri.

Vineri seara, ma urc în taxi fara nici un gând, fara nici o destinatie prestabilita si-mi vine-n minte ca mi-a spus cineva aseara de Cuba Libre, cum ca ar fi distra