…aveau sa fie ultimii oameni pe care aveam sa-i vedem pentru vreo saptamana – o tabara de vanatori pierduta in maruntaiele junglei. Ampyiacu se ingustase binisor de cand parasisem Pucaurquillo – si avea sa continue sa se ingusteze.
Ne-am bucurat de tabara, cum te-ai bucura de un pahar de apa in desert, chiar daca pentru felurite motive. Aukcoo s-a bucurat, pentru ca puteam cumpara carne “proaspata” (n-avea sa fie chiar asa, dar speranta moare ultima). Freddy s-a bucurat, pentru ca mai putea afla noutati din zona. Florin si cu mine ne-am bucurat pentru ca mai aveam un prilej pentru a ne dezmorti picioarele si, mai ales, dosurile.
Stiu. Nu plecasem din tabara in care servisem “brunchul” decat de vreo doua ore, dar dupa aproape o zi si jumatate de stat in canoe, pe o scandura lata de doua palme, fundul meu urla dupa o pauza. Oamenii ne-au intampinat cu strigate de bucurie. Nu mai vazusera pe nimeni de doua saptamani, ne-a spus, mai tarziu Aukcoo. O asemenea expeditie de vanatoare, facuta pe cont propriu, fara suportul unor straini, cum eram noi, era extrem de costisitoare. Pe vremuri, asemenea expeditii nu erau necesare – si nici posibile. Nu erau necesare pentru ca acelasi vanat se gasea la o zi de vaslit de casa. Nu era posibila, pentru ca nu existau barcile cu motor. Toate s-au schimbat de cand a inceput exploatarea forestiera a Ampyiacului, in urma cu vreo trei ani. Globalizarea te loveste in mijlocul junglei. Creste nivelul trai. Scade nivelul de trai. Depinde din ce parte te uiti. Cam ca-n Vest.
Cateva familii pun ban de la ban pentru a cumpara benzina necesara. Altul vine cu barca, altul cu motorul. Dupa ce-ai cheltuit o caruta de bani, trebuie sa-ti scoti investitia. Nu te poti intoarce-acasa cu palma-n fund. Pe de alta parte, nici nu poti pastra vanatul pentru foarte mult timp, chiar daca-l afumi. Jungla, dupa cum aveam s
