JURNAL DE ROMÂNIA

Nadia este cel mai înalt şi mai frumos zbor din istoria gimnasticii. Zborul ei cu mîinile desfăcute spre cer a atins perfecţiunea. Marile publicaţii ale lumii au titrat după triumful de la Montreal: "She is perfect". Înainte de acel moment de glorie totală, un antrenor celebru spunea că doar Dumnezeu poate da zece. Şi Nadia a luat zece. Şi nu doar unul, ci mai mulţi. Lumea era la picioarele ei şi ea nu ştia ce să creadă, ce să înţeleagă. Sau, mai bine spus, nu ştia. Nu ştia ce ştia o lume întreagă. Celebritatea ei era pentru toată lumea, mai puţin pentru ea. A aflat de ea mai tîrziu, mult mai tîrziu, atunci cînd se lăsase de ani buni de gimnastică. Şi poate că a fost mai bine aşa. Copilul din ea, la paisprezece ani, se bucura şi era fericit că-şi făcuse bine exerciţiul, repetat de milioane de ori la antrenamente. Atît şi nimic mai mult. Ce-ar fi putut face ea cu celebritatea, ce-ar fi putut face ea cu gloria? Ce-ar fi putut face ea cu popularitatea incredibilă? Toate acestea nu prea pot fi trăite la timpul prezent, dacă le-ai şti şi le-ai conştientiza, nu prea ai şti ce să faci cu ele, te-ar putea consuma şi deruta, te-ar putea înfrînge. În spatele acestui miracol, în spatele acestei minuni lumea încă mai crede că se află ceva ireal, inexplicabil. Cînd Nadia spune că bagheta ei magică a fost munca, imaginaţia lumii se poate prăbuşi. Îi place să creadă în minuni, şi munca nu poate fi o minune. Succesul fabulos al Nadiei are pentru eroina de la Montreal nişte explicaţii precise şi cît se poate de simple: dorinţa, munca, încrederea, disciplina. Pentru restul lumii ele nu pot fi crezute. Miracolele nu pot avea în spatele lor nişte lucruri atît de fireşti, atît de simple şi de pămînteşti. Nu se poate, nu este adevărat, se aude vocea lumii şi astăzi, după treizeci şi doi de ani de la primul zece dat Nadiei de Dumnezeu. Tocmai din această