La Steaua, ideea de echipă e lipsa de demnitate a individului

Adevărata problemă la Steaua nu e că s-au făcut achiziţii proaste. Achiziţiile proaste sînt consecinţa felului bezmetic în care patronul conduce clubul, nu cauza. S-au adus jucători cu frica de a nu greşi. Or, condiţia dintîi a greşelii e teama, decizia apăsată de complexe şi pripeli.

Buni sau foarte buni la formaţiile de unde au fost cumpăraţi, cei mai mulţi din jucătorii români şi străini s-au stricat la Steaua. Unii definitiv. Toate discuţiile despre adaptare sînt prostii. Nimeni nu se adaptează la dictatură. Unii rezistă mai mult, alţii se pierd de la prima întîlnire cu ciudatul, dar tot neadaptare la om se cheamă. Nu la sistemul de joc sau la public nu s-au adaptat ei, ci la Gigi Becali.

La ce sistem de joc să se fi adaptat, dacă n-a existat niciunul? Poate un jurnalist de sport sau un antrenor să numere particularităţile de teren ale Stelei şi modul în care s-au constituit ele într-un stil? Jocul Urziceniului îl recunoşti, jocul Clujului are o definiţie, poate fi povestit. Există un marcaj la caracter în jocul Galaţiului, la fel cum există unul şi în acela al Craiovei. Felul de a fi şi de a profeţi al lui Gigi Becali, voluntar, exaltat, paranormal e bun pentru începutul lucrurilor. Steaua e echipa care nu poate să continuie ce a început pentru că exaltarea e ca un drog, dă un avînt, un plus de participare o vreme, după care urmează sevrajul. Jucătorii care pleacă de la Steaua, jucătorii ar trebui să treacă printr-un spital de recuperare psihiatrică.

Eu, unul, n-aş putea sta nici o zi alături de un şef care zbiară, care se schimonoseşte cînd îmi vorbeşte, care face tot timpul caz de banii lui şi care de fapt n-are pic de respect pentru individ. Pentru Gigi Becali, fotbaliştii nu sînt oameni, sînt proprietăţi. Pe proprietate poţi să şi scuipi şi nu reacţionează. Astăzi, pe cîţ