Există viaţă după Tadici. Frica a mai mare era că n-ar prea fi. Evident, însă, există.

Naţionala de handbal nu s-a făcut de rîs la Euro, dar nici de plîns, aşa ca la Sankt Petersburg, zis şi Tadicigrad, sau ca la Paris. Două oraşe aurii pe care fetele noastre le-au iluminat. Fără acele lacrimi, handbalul nu-şi poate spune cu adevărat povestea, sportul acesta e biserică în care intrăm după ce ne-am tîrguit în piaţa fotbalului. “Să-ţi spun un secret, nu rezist să mă uit pînă la finalul unui meci de handbal. Are ceva aproape insuportabil”, a mărturisit George Ogararu. Acum 3 ani, în seara semifinalei magice cu Ungaria, Mihai Stoica a expediat un mesaj de nedezvăluit, conţinînd o bucurie vecină cu exaltarea. Iar acum un an, Victor Piţurcă declara că s-a baricadat în propria camera în timpul meciului halucinant cu Franţa şi că aproape s-a urcat pe pereţi. Aşa e handbalul. O recurentă şi succulentă nevroză naţională.

Locul 5 la Europene e un examen luat. Mai ales de Radu Voina, care s-a dus în Macedonia, după unii, ca puiul la tăiere. Fetele-femei sînt un aluat greu de modelat, măcar atîta se poate spune. Radu Voina a ştiut însă cum să le vorbească. De-acum, însă, va trebui să ştie şi ce să le spună. Pentru că valul nu te duce tot balul. Valul de entuziasm. Aşa s-a întîmplat şi cu Tadici în esenta. În 2005 s-a petrecut prima mare regrupare de valori la Naţională. Şi n-au dansat decît o iarnă. Aceste jucătoare nu pot fi nici păcălite şi nici oprite de la a se auto-păcăli atunci cînd nu ai argumente clare. În Macedonia au mers atît de departe cît se poate merge pentru un corp comun prins între o destindere şi o mobilizare. Un turneu final de tranziţie, hipnotizat de fascinaţia unei alte lumi. Dar nu o grupă de comando, nu o înverşunare care să forţeze medaliile. Corpul Naţionalei a recţionat diferit la noul leadership al lui Voina. Lecuşanu a părut descătuşat