PSD şi PD-L au procedat însă invers. S-au apucat mai întâi să negocieze programul de guvernare şi posturile şi apoi să semneze Pactul pentru România.
M-am numărat printre puţinii jurnalişti care au susţinut posibilitatea unei alianţe PD-L-PSD pentru formarea noului guvern. Izvorâte dintr-o abordare ovariană a politicii şi, prin asta, a vieţii, chirăielile fanilor atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă mi s-au părut copilăreşti. Aşa cum am mai arătat, istoria României, dar şi istoria universală ne pun la dispoziţie numeroase momente când împrejurări de excepţie au dus la formarea unor alianţe văzute până atunci absurde. Nu şi-au dat mâna împotriva Germaniei fasciste Anglia şi URSS, două ţări despărţite fundamental prin regimul politic? Şi nu s-au aliat după 1947 foştii duşmani – Anglia şi Germania – în confruntarea cu pericolul comun întruchipat de astă dată de URSS?
Păstrând proporţiile, în România lui 2008, două formaţiuni care au obţinut la scrutin un scor egal – PSD şi PD-L – puteau ajunge la concluzia că Duşmanul comun – Criza economică – le obligă la o alianţă de guvernare. În ciuda multor note definitorii care le despart: confruntarea de până acum, programele politice diferite, presiunea electoratului.
O astfel de alianţă trebuie judecată de analistul politic dintr-un singur unghi de vedere: cel al eficienţei. Orice alt unghi de vedere – moral, sentimental – nu-şi găseşte locul în prestaţia analistului politic.
Din unghiul de vedere al eficienţei, pentru ieşirea ţării din Criză, o alianţă contra naturii trebuie să beneficieze de sprijinul celor două electorate. Sprijinul celor două electorate e decisiv pentru ca măsurile excepţionale pe care le va lua Alianţa să fie acceptate. Fără această condiţie, măsurile de Dreapta vor fi percepute de electoratul PSD drept o trădare, iar măsurile de Stânga, p
