O zicală românească - profund românească; altfel spus, intraductibilă sau, dacă tradusă, neinteligibilă, în esenţă, pentru alţii - zice, fără verb, fără predicat de alt soi şi fără drept de apel, Capră rîioasă şi cu coada sus. E de notat aici, în primul rînd, tonul definitiv al caracterizării: în mod logic, în loc de şi ar fi trebuit să se afle acolo dar. Emiţătorul metaforei (adică geniul anonim şi pluriform al poporului dintre Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră, Tisa şi Prut) nu a sesizat nici o contradicţie între poziţia semeaţă a cozii şi starea jalnică a purtătoarei ei; nu a sesizat, prin urmare, nici o urmă de conştiinţă (de conştienţă) a caprei privind situaţia deplorabilă (la rigoare, alarmantă) în care se găseşte şi căreia i-ar fi putut opune, să zicem, o atitudine mîndră, ca să arate Destinului că-i poate ţine piept măcar aşa, de formă, de amorul artei, de dragul păstrării aparenţelor. De aceea, zicala noastră nu are absolut nimic în comun cu zicala franţuzească Faire bonne mine

O zicală românească - profund românească; altfel spus, intraductibilă sau, dacă tradusă, neinteligibilă, în esenţă, pentru alţii - zice, fără verb, fără predicat de alt soi şi fără drept de apel, Capră rîioasă şi cu coada sus. E de notat aici, în primul rînd, tonul definitiv al caracterizării: în mod logic, în loc de şi ar fi trebuit să se afle acolo dar. Emiţătorul metaforei (adică geniul anonim şi pluriform al poporului dintre Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră, Tisa şi Prut) nu a sesizat nici o contradicţie între poziţia semeaţă a cozii şi starea jalnică a purtătoarei ei; nu a sesizat, prin urmare, nici o urmă de conştiinţă (de conştienţă) a caprei privind situaţia deplorabilă (la rigoare, alarmantă) în care se găseşte şi căreia i-ar fi putut opune, să zicem, o atitudine mîndră, ca să arate Destinului că-i poate ţine piept măcar aşa, de formă, de amorul artei, de dragul păstrării