Am fost duminică la Luxury Show. Cadavre, peste tot. Depozit în care fitzele noastre trecute se umplu de praful privirilor. Ultima şampanie merge bine cu ultimul toast: trăiască ce ni s-a părut că sîntem: bogaţi, sofisticaţi, superiori!

La Tîrgul de Lux intrarea era 60 de lei. Două cărţi, nu de joc. Un Pleşu şi-un Cărtărescu. Sau cinşpe Pavel Coruţ. Sau şase cutii de conserve de carne economice, de şantier. Sau un pachet cu lumînări, un ştergar, şase prosoape şi încă două sute de mii pentru părinte, la acatist.

M-am fofilat. Sau aveam invitaţie, nici nu mai ştiu. Jos, cum intri, cîteva sicrie. Te apropii, nu sînt sicrie: sînt maşini cu care oameni morţi de mult îşi transportă mumia între piramida din Snagov şi Valea Regilor din Dorobanţi. Negre toate, ca ziua în care Dow Jones a lăsat în ofsaid toate mingile astea de gol. Şut şi gol: asta e starea conturilor, a planurilor, a proiectelor imobiliare şi globale, de perspectivă naţională şi locală. Maşinile au mutre triste, tunate într-un rînjet. Clienţii, în pană de Botox, au, pentru prima oară în cinci ani, mimică. Se strîmbă la ele, cu spaimă în suflet: dar dacă totuşi cineva şi-o mai poate permite? Ce mă fac la primăvară cînd ne întîlnim la terasă?

Dacă faci înconjurul tîrgului, recolta e cam subţire: cîteva bărci cu motor, un velier, trei perdele, ceva tapet şi scaune de 6000 de euro, care îţi fac masaj şi te poziţionează în asemenea fel încît te crezi în imponderabilitate. Dacă nu te crezi, mai citeşti o dată manualul şi-ţi bagi minţile în cap. Adăugaţi ceasuri de lux care se turează la preţ cu maşinile de peste drum - "Ah, da, acest Richard Mille, l-am adus pentru un cumpărător, costă 85 de mii de euro" îmi şopteşte vînzătorul, încîntat că firma lui are cel mai mare stoc de ceasuri de lux din România. Stoc? Dar nu era asta un blestem la Dacia sau la Skoda? Adevărul e că am rămas în stoc cu o