În timp ce, pe 28 noiembrie, în India, la Mumbai, Hotelul "Taj Mahal" ardea şi turiştii erau reţinuţi ca ostatici, iar presa care încerca să ghicească sensul atacului terorist scria despre implicarea Pakistan-ului (problema fiind doar la ce nivel), un bărbat pretinzînd că este ministrul indian al Afacerilor Externe l-a ameninţat telefonic pe preşedintele pakistanez: dacă nu vor fi predaţi Indiei autorii atacurilor, vor urma lovituri militare. Ştirea a fost difuzată şi de Agenţia Reuters, autorităţile pakistaneze au confirmat că apelul a venit de la un număr verificat ca aparţinînd ministerului indian. Dacă era aşa, ameninţarea trebuia luată în serios, şi aşa a şi fost, aviaţia pakistaneză a fost pusă în stare de alertă maximală şi statul major pîndea orice fel de semn al unei eventuale agresiuni indiene. Războiul între două puteri nucleare era după colţ.

Apoi, ministrul pakistanez a dat o declaraţie unde a afirmat că a aflat prin intermediul unor terţe părţi că a fost o farsă. Omul de la telefon nu era ministru indian şi cînd acelaşi a încercat să intre în contact cu Condoleezza Rice, secretar la Departamentul de Stat al SUA, barierele de securitate au funcţionat şi "farsa" a fost dejucată. N-a rîs nimeni, la Mumbai numărătoarea morţilor depăşise suta, toate oficialităţile implicate au fost indignate; şi totuşi, rămîne întrebarea cum de a fost posibil ca un ministru să poată fi victima unei asemenea mistificări şi cum de a reuşit vocea misterioasă de la telefon să ocolească protocolul care reglementează telefoanele între liderii mondiali şi diplomaţii de înalt nivel.

Oricare ar fi fost împrejurările, coincidenţele şi trădările necesare unei farse de succes, ea a devenit credibilă pe fondul tensiunii niciodată stinse dintre India şi Pakistan, confirmînd presupunerea că atacul terorist a plecat din Pakistan şi a fost susţinut de anumite forţe de acolo