Una din ambiţiile utopiei comuniste a fost topirea diversităţii în unitate.

Dogma naţional-comunismului românesc a urmărit deopotrivă transformarea tututor cetăţenilor în români şi a tuturor românilor în proletari, sinteza celor două procese fiind "omul nou" – fără istorie şi fără emoţii. (Istoria a fost substituită de mitologie iar emoţiile de cultul personalităţii conducătorului.) Prin contrast, capitalismul democratic vizează realizarea unităţii în diversitate. Marea problemă a unui atare proiect este identificarea mecanismului care asigură agregarea componentelor cu tendinţe centrifuge, într-un tot coerent, fără a le afecta identitatea.

Prăbuşirea comunismului real a lăsat România divizată. Se confruntau nemilos revoluţia şi contrarevoluţia, restauraţia de stânga şi cea de dreapta, instinctul naţional, secesionismul intern şi internaţionalismele imperiale, fragmentarea neo-feudală şi uniformizarea neo-conservatoare. Conflicte congelate de totalitarism se încingeau brusc manifestându-se în forme hidoase şi reclamând soluţii anacronice. Vechile alianţe fuseseră părăsite dar porţile NATO şi UE nu se deschiseseră încă. Ţara trăia deopotrivă teama de a fi dominată şi izolată. Visul revoluţionar se risipise odată cu zorile post-comunismului fără ca un vis naţional să fi apucat a se naşte. Statul se rezuma la o administraţie, poate competentă, dar fără suflet. Pe acest fond este meritul regimului Emil Constantinescu de a fi încercat o reconciliere istorică şi de a fi găsit într-un dublu dualism mecanismul coeziunii naţionale româneşti.

În primul rând a fost reconcilierea inter-culturală (etnică) pe baza dualismului politic româno-maghiar. Maghiarii nu sunt doar cea mai mare minoritate naţională din România (romii sunt o comunitate fără proiect naţional) ci şi acea comunitate etno-culturală politiceşte dominantă pe o parte a teritor