Nu demisionez pentru anticipate“ (Călin Popescu- Tăriceanu), „În cinci minute demisionez, dacă voi fi suspendat“ (Traian Băsescu), „Demisionez din parlament“ (Corneliu Vadim Tudor), „Îmi dau demisia dacă se dovedeşte că este adevărat ceea ce s-a scris în presă despre întâlnirea cu Condoleezza Rice“ (Adrian Cioroianu), „Demisionez dacă negociem cu Stolojan“ (Crin Antonescu), „Demisionez dacă PSD nu câştigă alegerile“ (Mircea Geoană).
De ieri s-a mai scris o pagină de istorie în privinţa neseriozităţii româneşti. Dacă ameninţarea cu demisia a devenit o glumă proastă, ceea ce a făcut Stolojan depăşeşte orice cod al politicii, oricât de lipsită de moravuri ar fi această ocupaţie.
Brusc, pe nepusă masă, fostul prim-ministru s-a hotărât că nu mai vrea să fie şef al executivului. Dacă dată trecută, „Dragă Stolo“ ne-a oferit cât de cât motive sau un capăt de motive, de data aceasta gestul său a lăsat perplexă pe toată lumea.
E drept că, la semnarea pactului dintre PSD şi PDL, Stolojan avea o culoare în obraji ce aducea a pământ de flori, dar nimeni nu l-a obligat să se jertfească pentru ţară. Dacă ştia că este bolnav sau cu nervii la pământ de ce a mai acceptat? Nu putea să stea cuminte să-şi vadă de nepoţei?
Gestul său de neînţeles, de cavaler al tristei figuri, lasă loc de înţeles că este un om plin de morală, care nu ar fi acceptat un cabinet gata făcut. Nu ştia la ce se înhamă sau ne crede atât de naivi încât să presupunem că în 1991 şi-a făcut singur cabinetul?
Din punctul meu de vedere, gestul lui Stolojan nu are nicio scuză. E unul chiar infantil, de copil răzgâiat, căruia nu i se dă jucăria favorită. Stolojan nu se poate dezvinovăţi, cel puţin coerent. Şi-a bătut joc de oamenii care au avut încredere în el, a pus întreaga clasă politică într-o situaţie jenantă.
Prin gestul său, Stolojan a
