În chip automat, presa a desemnat retragerea lui Theodor Stolojan drept o lovitură de teatru. Şi-au spus cuvântul în exploatarea acestei sintagme nu numai gustul presei pentru senzaţional, dar şi incapacitatea de a desluşi dedesubturile scenei noastre politice.
După opinia noastră, gestul premierului desemnat nu e o lovitură de teatru. Sau, mă rog, nu e lovitură de teatru în adevăratul sens la cuvântului: un moment absolut inexplicabil. Mai multe fapte anterioare ne spun că retragerea era într-un fel previzibilă. Cel din octombrie 2008 e unul dintre ele. Dincolo de tactica electorală a alianţei D.A., vizând luarea prin surprindere a adversarului numit PSD, una dintre cauzele momentului de telenovelă, rămas în istorie sub sintagma Dragă Stolo, a constat în fragilitatea psihologică a lui Theodor Stolojan. Pur şi simplu, candidatul la prezidenţiale al Alianţei D.A. a clacat sub înfricoşătoarea presiune a campaniei electorale.
Un lucru asemănător se va fi petrecut şi aceste zile. Noua alianţă, PD-L-PSD, a cerut şi cere o extraordinară rezistenţă psihologică. Rezistenţă la reacţiile media şi ale opiniei publice. Rezistenţă la tensiunea ieşită din comun presupusă de negocierile extrem de dure pentru posturi. A scăpat din acest punct de vedere un amănunt semnificativ din timpul semnării aşa-zisului Pact pentru România. În tabloul halucinant al aglomeraţiei din sala de protocol a Senatului, premierul desemnat, teoretic omul cel mai important al momentului, ocupa un loc secundar, ca să nu spunem unul insignifiant.
Locurile centrale aparţineau celor doi preşedinţi de partide şi, mai ales, baronilor locali din PSD şi PD-L. Scena se dovedea mai mult decât semnificativă pentru rolul care i se atribuia de cele două formaţiuni lui Theodor Stolojan. Mai mult ca sigur, când s-a trecut la etapa cea mai importantă a formării noului guvern,
