Ieri, 14 decembrie 2008, a fost parafat documentul prin care PD-L si PSD intra la guvernare. Revolta? Dezamagire? Iluzii pierdute? Nu, nicidecum. Doar repulsia si gustul ranced lasat de aceasta intelegere, nu cu mult mai dezagreabila celei pe care ne-ar fi lasat-o intelegerea (ratata doar prin aroganta celor 18% ai lui Tariceanu) a PNL cu PSD. Iluziile le-am pierdut de mult. Odata cu prabusirea Conventiei Democrate, care a ajuns la putere in 1996, facandu-ne sa inghitim, pe noi, pe "pietari", prima lectie de pragmatism si real politik: alierea cu PD, trunchiul emancipat al FSN, pentru a cuceri Palatul Victoria si pe cel de la Cotroceni. Iluziile, enorme, le-am pierdut rand pe rand, in acei patru ani, 1996-2000, cand au fost ratate sansele de a avea cu adevarat o clasa politica curata. Incepand cu congresul Aliantei Civice, tinut imediat dupa alegeri, cand Ana Blandiana si toti militantii ei, fluturand sus inca steagul reformei morale in clasa politica, au fost tratati drept "frustrati" de Emil Constantinescu, presedintele pe care il sustinusera cu toata daruirea chiar pentru asta. Iluziile le-am pierdut la Sighet, in vara lui 1997, cand, in locul unui document al statului roman de condamnare a comunismului, presedintele Constantinescu a preferat sa lipseasca de la ritualica adunare si doar sa trimita prin fax o foaie, cu un text frumos. Iluziile le-am pierdut vazand cata indarjita opozitie faceau "ai nostri" (taranisti si liberali deopotriva) la Legea Ticu, a deconspirarii Securitatii. Iluzii pierdute in primavara anului 2000, cand "ai nostri" si "ai lor" l-au aplaudat frenetic in parlament pe seful SRI, Costin Georgescu, care afirma ca securitatea nationala depinde de arhiva Securitatii, care trebuie sa ramana la SRI, transformand CNSAS intr-o leguma. Iluzii pierdute, odata cu dezertarea debusolanta a lui Emil Constantinescu, in vara lui 2000, care a abandonat