"Una dintre cele mai mari erori în ceea ce priveşte situaţia mea în ţară este credinţa că trăiam ca o prinţesă. Adevărul este că atunci când m-am mutat din nou în Bucureşti (şi asta se întâmpla în 1980 – n.r.) nu aveam prea mulţi prieteni, deoarece nu voiam să afle că nu trăim aşa cum îşi imagina lumea. Nu voiam să afle că nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea. Mi-era ruşine că eram doar o campioană care se antrena pentru următoarele jocuri, iar oamenii considerau că trăiam în belşug", mărturiseşte Nadia Comăneci.
Marius Tucă: Uite ce spui în carte despre celebritate, pentru că sigur ai fost atât de mult întrebată despre celebritate, încât inevitabil răspunzi la întrebările astea: "Au trecut nişte ani şi sunt mai înţeleaptă, înţeleg că pentru un copil celebritatea înseamnă un noian de răspunderi care-l copleşesc. Uneori simţeam că mă scufund, şi, deşi mă luptam să respir şi să ajung la suprafaţă, trebuie să mărturisesc existenţa multor momente când voiam să mă las înghiţită de abis".Nadia Comăneci: Pauză. (Râde.).
Nu mai recunoşti astea? Nu. (Râde.).
Au fost momente în care ai vrut să... ...Poate unul!
Atunci spune despre ăla! Am rezervele mele, de ce să ţi le spun?
Dar au existat. Măcar spune despre asta. Da. Dar niciodată nu am simţit că mă voi cufunda de tot. Tot timpul am rămas în siguranţă, exact ca atunci când intru în jacuzzi, niciodată nu intru mai jos de gât.
Aşa a fost şi-n abisul ăsta. Normal.
Ai lăsat de fiecare dată suficient timp sau spaţiu încât să poţi să te agăţi şi să ieşi la suprafaţă. Normal. Tot timpul. De aceea am şi supravieţuit.
Şi aici ţi-ai lăsat rezervele! Evident.
Mergem mai departe. Vreau să te întreb câteva lucruri legate de 1976. Toată lumea vorbeşte despre acel moment în care tabela a afişat 1,00, pentru că nu e
