Acum o lună am întâlnit la Budapesta un tânăr român, de etnie maghiară.
Mi-a spus că ar vrea să se întoarcă acasă la Târgu-Mureş, dar acolo nu are oportunităţile profesionale de care se bucură la Budapesta. Situaţia lui nu reprezintă nimic mai prejos decât epitaful politic pe care îl merită Marko Bela şi UDMR. Simplu spus, uniunea nici nu merită să existe ca partid, iar mofturile despre trădare şi opoziţie nu sunt decât nişte... mofturi.
Într-o democraţie funcţională, participarea unui partid la guvernare rezultă, de obicei, în beneficii pentru cei care l-au votat. În democraţia românească, raportul între beneficiile „aleşilor“ şi cele ale alegătorilor este aproape invariabil un joc cu sumă zero. Cu toate acestea, logic vorbind, te-ai aştepta ca UDMR, care a fost la guvernare în 14 din ultimii 19 ani, alegătorii lor să fi avut parte de beneficii măcar în virtutea accesului la „ciolanul“ banului public a unicului partid care îi reprezintă.
Potrivit acestui raţionament, alegătorii UDMR ar trebui să fie măcar mulţumiţi, dacă nu prosperi. Zonele pe care UDMR le reprezintă ar trebui să fie nişte oaze de dezvoltare, o sursă de mândrie pentru etnicii unguri şi de invidie pentru restul României. De ce? Pentru că, prin participarea la guvernare timp de 14 din ultimii 19 ani, UDMR a avut mai multe oportunităţi să le facă bine propriilor alegători decât oricare alt partid politic din România.
Realitatea este alta. Dincolo de averile politicienilor maghiari, gradul de subdezvoltare relativă al acelor oraşe şi sate pe care ei le reprezintă demonstrează că aceştia nu sunt cu nimic mai presus decât fauna neaoşă cu care s-au pricopsit românii. Cazul amicului meu din Budapesta şi al altora ca el este însă elementul de noutate din această situaţie: toţi aceşti tineri maghiari care au şanse mai mari să îşi facă un rost dincolo de Tisa
