In urma cu cativa ani, in 2006, un economist renumit, lordul Stern din Brentford, a elaborat la cererea guvernului Marii Britanii un raport despre posibile efecte ale incalzirii globale. Raportul are aproape 700 de pagini si este unul dintre numeroasele rapoarte pe acest subiect. Insa concluziile acestui raport au reusit sa alarmeze nu numai toata Europa, dar chiar si acele tari care nu recunosteau pana atunci fenomenul incalzirii globale.

De ce acest raport a devenit atat de popular? A adus dovezi de necontestat asupra fenomenului? A adus argumente noi sustinand degradarea ireversibila a mediului? NU. Pur si simplu a evaluat fenomenul din perspectiva costurilor si a tras concluzia ca este mult mai costisitor sa nu facem nimic pentru a opri fenomenul, decat sa cheltuim bani si resurse pentru a minimiza efectele incalzirii globale. Adica ne-a alarmat, nu prin gravitatea efectiva a fenomenului, ci prin faptul ca ne-am dat seama ca vom pierde bani daca nu facem nimic.

De la raportul Stern s-au intamplat multe. Cercetatorii s-au alarmat, Comisia Interguvernamentala pentru Schimbarile Climatice sub egida Natiunilor Unite a evaluat de mai multe ori fenomenul, UE a lansat faimoasa tinta de 20-20-20 (reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera cu 20% pana in 2020 si un obiectiv de 20% de energie regenerabila din consumul total de energie primara pana in 2020). Chiar si in SUA a aparut ideea de incalzire globala in discursurile politice, mai ales dupa cunoscutul film al lui Al Gore, The inconvenient truth.

Chiar si astazi sunt multi care neaga inca fenomenul, cercetatori, politicieni si chiar unele guverne. Insa exista o majoritate larga a celor care considera ca acest fenomen trebuie limitat. Tocmai din acest motiv s-a semnat in 1997, Protocolul de la Kyoto, pentru reducerea globala a emisiilor de gaze cu efect de sera.

La acea data,