Dacă Theodor Stolojan nu suferă de o maladie psihică gravă care nu i-ar permite să-şi exercite atribuţiile de prim-ministru sau dacă nu este prizonierul propriului trecut, deci un individ şantajabil şi vulnerabil, atunci înseamnă că Traian Băsescu face acrobaţii iresponsabile. Iar dacă preşedintele ştia ceea ce alţii nu ştiu despre „Dragă Stolo“ şi l-a desemnat, totuşi, prim-ministru, e, în egală măsură, culpabil. Această a doua tentativă de reciclare a lui Stolojan, urmată intempestiv de apariţia din joben a unui Emil Boc, pe cît de docil, pe atît de consternat, aruncă România în dadaism politic şi o retrogradează, reducînd-o la nivelul unui stat african în materie de predictibilitate. „Cumetria de criză“ Consecinţele se vor simţi tocmai în zonele nevralgice acum, în prag de criză, dacă se vor traduce printr-o diminuare majoră a investiţiilor. De parcă nu era suficient răul potenţial reprezentat de „cumetria de criză“ sau ceea ce PSD şi PD-L au intitulat, preţios, „Parteneriatul pentru România“. Scurtă istorie. Undeva, între 2000 şi 2004, în plin monopol PSD asupra puterii politice, a mediei publice şi a resurselor economice, Ion Iliescu lansa moralizator-mustrător formula „capitalism de cumetrie“ pentru a descrie afacerile oneroase ale vlăstarelor sale social-democrate. Din discurs lipsea însă blamul obligatoriu asupra multor altor nemernicii ale guvernării Năstase. Erau ani grei, cu critici ai Executivului ridicaţi de pe stradă, cu adversari politici a căror soartă se decidea în conclavuri PSD de tip mafiot şi cu o densă şi sulfuroasă corupţie, infiltrată în toate zonele administrative. În acea perioadă, democraţii lui Traian Băsescu, ce trecuseră de la o stîngă reformatoare spre curentul popular european, şi-au impus prin statut să nu colaboreze cu PSD, considerat, pe drept, patronul politic al sistemului corupt. Timpul a trecut, iar frontul dreptei – sau,