Cred că piatra de încercare, în ceea ce priveşte romanul recent al lui Stelian Tănase, Maestro, o reprezintă puterea cititorului de a rezista, pe un spaţiu atît de mare (aproape 600 de pagini), asaltului de sordid. De altfel, Stelian Tănase spune, într-un interviu recent din Cotidianul, că acesta este registrul său preferat, registrul băşcăliei cinice, balcanice, corozive. De-a lungul acestor sute de pagini, Emilia, personajul secundar din povestea propriu-zisă, îşi ia revanşa la nivelul vocilor care se „aud“ în text şi are o partitură de primadonă a sordidului. Ce poate emite guriţa ei spurcată şi neobosită, mă întreb dacă poate suporta urechea internă a cititorului! Dar că autorul de pe copertă a ştiut să reproducă perfect, profesionist, uimitor cîteodată, acest limbaj, acesta e un lucru de necontestat şi e meritul principal al romancierului Stelian Tănase. Cu o bună redactare, această carte de 600 de pagini ar fi putut deveni o bijuterie de 350. Însă aş interpreta gestul lui Stelian Tănase de a publica o carte aşa de masivă şi în alt registru decît cel strict literar. Într-o lume culturală ca aceea românească, în care funcţionează modele goale de conţinut, în care marii „romancieri“ sînt ilizibili megalomani ca Breban şi Buzura, o figură mai degrabă mediatică, precum cea a lui Stelian Tănase, are de dus o luptă grea. Nu puţine sînt comentariile cititorilor de la sfîrşitul diverselor articole sau interviuri ale sale, comentarii care îl trimit înapoi la talk-show-urile de televiziune, pentru că literatura, vezi Doamne, ar fi rezervată... adevăraţilor Arnoteni. Este un lucru care li se întîmplă sistematic multor inşi care, pe lîngă scris, mai au şi alte ocupaţii pe care, mai rău, le onorează cu succes. Aşadar, aceştia, cei „din afara“ literaturii, cei care nu se milogesc de Uniunea Scriitorilor sau de stat pentru a primi bani pentru că sînt, unic şi definitiv