„Oricine ia în mînă un Anuar Statistic al României poate vedea că, demografic, România se îndrepta în 1966 spre o îmbătrînire generalizată (ca Japonia, Spania şi Italia în momentul actual). Fără Decret, România ar fi fost azi un azil de bătrîni.“ Cam aşa (adăugînd consideraţii despre faptul că avortul a fost şi în Occident liberalizat abia în anii ’70, iar în Polonia e interzis din 1990) expediază Dan Ungureanu problema politicii demografice a lui Ceauşescu, în Cîteva observaţii despre Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, textul său din volumul Iluziile anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Cartier, 2008). În tonul textului citat, i s-ar putea răspunde lui Ungureanu că datorită Decretului 770, România nu e, într-adevăr, un azil de bătrîni, ci un orfelinat înfrăţit cu morga. Însă problema nu e una de stil, ci de substanţă a gîndirii, expusă ca atare într-o carte care se vrea expresia unei viziuni critice asupra tentativei de impunere, intelectuală şi politică, a anticomunismului ca nouă ideologie unică. Iar critica anticomunismului unic care identifică orice manifestare a orientării stîngiste cu un comunism respins la pachet are toate şansele să eşueze lamentabil, prin excesul de teribilism şi ignoranţă, într-o practică de poliţie a memoriei similară celei combătute. Multe ar fi de apreciat, dar şi de reproşat cărţii coordonate de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, în materie de excese dăunătoare cauzei, şi încă şi mai multe textului lui Dan Ungureanu, însă nimic nu lasă la iveală o cronică lipsită de fundament informaţional, aşa cum o face abordarea subiectului „demografic“. Nici măcar bizarele consideraţii despre faptul că „Totalitarismul […] se află în mentalitatea poporului român“ – la care atît de uşor s-ar putea răspunde că ultimele dăţi cînd cine